memoria ethnologica nr. 58 - 59 * ianuarie - iulie * 2016 ( An XVI )



PAMFIL BILȚIU1, ROMÂNIA





Cuvinte-cheie: leacuri, boli, tămăduitor, vindecare.







Contribuţii la cercetarea etnoiatriei în Maramureş





Rezumat



Cercetarea noastră este menită să înscrie o contribuţie importantă la studierea unui domeniu mai puțin cercetat în Maramureş, până în prezent, aşa încât ea are un caracter inedit.
În prima parte am analizat rolul tămăduitorului în colectivităţile săteşti, punând accent pe identificarea pricinii bolii pentru a o putea trata. Am analizat apoi sistemul de măsuri de apărare a sănătăţii omului din popor, evidenţiind rolul şi funcţiile amuletelor şi talismanelor.
Am dorit să evidențiem componenţa leacurilor folosite în tratarea diverselor boli precum şi categoriile de leacuri: hemostatice, astringente, cicatrizante, toxice. Am reprodus în reţetar diversele categorii de leacuri pentru o singură maladie, pentru a scoate în evidenţă tratarea ei alternativă, mizându-se pe un mai bun efect al vindecării acesteia. Am pus accent pe analiza elementelor care se foloseau: plante, chimicale, fructe, legume, plante cerealiere, arbori, răşini, ceară şi miere de albină, uleiuri, apă, uneori preparată magic etc.
În partea a doua a investigaţiei am reprodus, pe baza informaţiilor furnizate de performeri, rezultate din cercetările de teren, un bogat reţetar menit a evidenţia bogăţia leacurilor folosite pentru tratarea bolilor interne şi externe, pe care le-am clasificat în leacuri simple, leacuri pe bază de combinaţii, dar şi cele folosite în tratarea pe cale magică sau în formă mixtă, mizându-se pe magie combinată cu leacuri. Nu am omis nici evidenţierea credinţelor-interdicţii şi superstiţiilor prin respectarea cărora, omul din popor, încerca să prevină bolile.















1          Baia Mare.

50
memoria ethnologica nr. 58 - 59 * ianuarie - iulie * 2016 ( An XVI )









Key words: medicine, illness, healer, healing.







Contributions to the Research of Ethnoiatry in Maramureș






Summary



Our research is meant to be an important contribution to the study of a yet less researched field in Maramureș, and thus it has a completely original character.
In the first part we analyse the healer's role in village communities, focusing on the identification of what had caused the disease so that it could be treated. It is followed by the analysis of the system of measures taken in order to protect the peasants' health and the function of amulets and talismans.
We have tried to describe the composition of the medicines used in the treatment of various diseases as well as the categories of medicines: hemostatic, astringent, healing, toxic. Various categories of medicine for a single disease have been reproduced in the prescription booklet, in order to stress its alternative treatment and choose the best way to cure it. We have emphasized the analysis of the elements used: plants, chemicals, fruits, vegetables, cereals, trees, raisins, wax and honey, oils, water, at times magically treated etc.
In the second part of the investigation, on the basis of the information the performers had provided, resulting from field research, we have reproduced a rich list of recipes  meant to show the great variety of medicines used to treat internal and external diseases, classifying them in simple medicines, medicines based on combinations, but also those used in the treatment with magic, mixed forms, based on the magic of combining the medicines. We have not omitted to show the creeds, interdictions, and supertititon the peasants respected trying to prevent the diseases.
















51
memoria ethnologica nr. 58 - 59 * ianuarie - iulie * 2016 ( An XVI )



Contribuții la cercetarea etnoiatriei în Maramureș




Lumea satului a fost mult timp izolată iar locuitorii au folosit ”leacuri băbești” pentru tratarea diferitelor afecțiuni. Plantelor li se atribuiau puteri supranaturale, protectoare.
Tămăduitorul străvechi, chemat la căpătâiul bolnavului urmărea să descopere agentul cauzal al simptomelor pe care le constata, fiind convins că odată identificat, leacul putea să fie şi el lesne de găsit. Vindecătorul nu se străduia să afle numele bolii, ci căuta să desluşească pricina, motivul pentru a o înfrunta. Exista o strânsă legătură între om și natură. Cel ce vrea să studieze bolnavul trebuia să procedeze în felul următor: să ia seama, mai întâi, la anotimpuri şi la felul cum pot să influenţeze. Va mai avea în vedere vânturile, pe cele calde ca şi pe cele reci. Trebuia să ţină seama apoi de însuşirile apelor, căci după cum ele se deosebesc prin gust şi densitate, tot aşa se deosebeşte şi însuşirea fiecăreia dintre ele. Aceste observaţii ofereau indicaţii de vindecarea bolnavului respectiv. În acelaşi scop se practica ghicitul în oase şi în bobi. (Bologa, 1970: 160).
”Medicul vrăjitor” sau tămăduitorul nu era considerat numai un vindecător, ci se credea că are darul său, dobândit fie prin naşterea într-o familie, în care misterele vindecării se transmit din tată în fiu, fie prin iniţierea de către un tămăduitor cu reputaţie. Adevărata vocaţie de vindecător era dovedită prin mulțimea cazurilor rezolvate și prin însănătoşirea totală. Momentul vindecării sau actul terapeutic se realiza prin mărturisirea suferindului, cu toată sinceritatea, ca astfel să se cunoască cauzele apariţiei bolii. Se ştie că în practica psihanalizei confesiunea reprezintă, prin ea însăşi, un important element de tratament, prin aceea că îi permite suferindului să se elibereze de apăsarea gândului obsesiv, că ascunde o vină cu neputinţă de mărturisit. (Bologa, 1970: 162).
După momentul confesiunii, tămăduitorul se adresa demonului, spunându-i numele, aceasta având rostul să demonstreze duhului că a fost bine identificat. Se ştie că pentru omul arhaic cunoaşterea numelui unui lucru echivalează cu o anumită luare în stăpânire. Pe de altă parte numirea avea un efect liniştitor.
Lecuitorul era încredinţat că boala se mută din corpul bolnavului în propriul său corp. El a acceptat riscul îmbolnăvirii prin transferul forţei magice vrăjmaşe, nădăjduind ca apoi să o alunge, trecând-o asupra unui animal sau a unei plante, eliberând colectivitatea de ameninţarea îmbolnăvirii. Alături de aceste metode de tratament există un întreg sistem de măsuri igienice şi preventive, cu caracter magic, unele circulând sub formă de credinţe şi superstiţii.
Trebuie amintită mai întâi purtarea amuletelor, acele obiecte care se țin într-o anumită parte a corpului, mai des la gât, având rol apotropaic. Se credea că amuletele feresc purtătorul de farmece, vrăji, de deochi şi alte accidente. Cea mai comună amuletă este cea cu argint viu pus într-o alună găurită, act însoţit de formule orale în timpul purtării, precum „cum fuge argintu’ viu aşè să fugă boala de mine”. În vremuri îndepărtate o bucăţică din frânghia cu care s-a spânzurat cineva constituia o amuletă despre care se credea că te poate apăra împotriva tuturor bolilor. Amuletelor li se adaugă talismanele care sunt bucăţele de metal sau piatră, pe care sunt gravate diferite semne, despre care se credea că atribuie purtătorului puteri supranaturale şi îl pot feri de boli. La origini, purtarea mărţişorului şi a cerceilor poate fi pusă în legătură cu virtuţile magice care li se atribuiau talismanelor. (Bologa, 1964: 151).
De-a lungul vremii, omul din popor n-a pregetat să folosească plante, minerale, alimente, în vederea îmbogăţirii mijloacelor de tratament. Mai cu seamă în perioadele de lipsuri şi foamete, omul din popor a fost nevoit să-şi diversifice alimentaţia, acceptând să consume cele mai felurite produse ale florei şi faunei. În asemenea împrejurări el a putut verifica, nu numai calităţile nutritive, dar şi pe cele terapeutice ale unor produse care se dovedeau utile, precum cele febrifuge, antivomitive, somnifere etc.
Un număr important de droguri, din cele mai active şi cele mai apreciate, folosite în medicina savantă, au fost împrumutate din etnoiatrie. Omul primitiv a diferenţiat, după criteriile efectului şi al utilităţii, categorii de plante vindecătoare, toxice, psihotrope. În ceea ce priveşte categoria produselor


52
memoria ethnologica nr. 58 - 59 * ianuarie - iulie * 2016 ( An XVI )



vegetale, medicinale şi alimentare, multe s-au folosit cu o dublă întrebuinţare, cu scop terapeutic şi ca hrană.
Oamenii arhaici au mai folosit pentru tratarea unor afecțiuni și nămolul, tuful vulcanic, sarea, potasiul, apele minerale şi termale. Aceste leacuri s-au aplicat atât în tratarea bolilor interne cât şi externe.
La început ele se foloseau mai mult în starea lor nativă, ca apoi să se descopere metodele primitive de preparare a leacurilor. O hemoragie se putea opri doar cu o frunză încreţită pusă pe rană. Cele mai întrebuinţate preparate erau fierturile (decocturile), unguentele, băuturile apoase şi alcoolice, inhalaţiile şi afumatul.
Sub aspectul acţiunii lor, leacurile puteau fi hemostatice, astringente, cicatrizante, toxice. Plantele de leac erau identificate după forma, culoarea şi mirosul lor sau după asemănarea ce exista între părţile constitutive ale lor şi organele bolnave ale corpului. De exemplu, feriga fiindcă are rădăcini negre şi filamentoase, care se aseamănă cu părul, se foloseşte în tratarea unor boli ale pielii capului. Planta slăbănog, fiindcă prezintă din loc în loc pe tulpină şi pe ramuri noduri care amintesc de încheieturile umflate ale bolnavilor de reumatism s-a folosit la tratarea acestei maladii.
În numele cu care poporul a botezat o plantă se găseşte mereu expresia incomparabilei puteri de observaţie a românului ca şi isteţimea cu care el alege cuvântul sau figura cea mai sugestivă pentru a-şi formula observaţia. O mulţime de denumiri sunt ferestre, în dosul cărora se descoperă contururile unor legende, credinţe şi superstiţii religioase. (Bartolomeu, 1901: 120).
Mircea Eliade în articolul său „Ierburile de sub cruce” arată că, în concepţia mai multor popoare, plantele de leac s-au format din sângele unor divinităţi. „Sub crucea lui Iisus şi din sângele Mântuitorului cresc ierburi bune de leac.” De altfel nenumărate ierburi, se presupune, a se fi ivit sub cruce în momentul răstignirii. Iisus fiind răstignit în centrul pământului, acolo unde fusese zămislit şi îngropat Adam, sângele său cade din căpăţâna lui Adam şi botează, astfel, răscumpărându-i păcatele şi pe părintele omenirii. Din această idee (sângele Mântuitorului răscumpără păcatul originar) derivă şi valoarea medicinală a plantelor ivite sub cruce. Alte credinţe vorbesc de ierburile sădite şi îngrijite de Maria, cu „cele cinci degete ale sale”. La alte popoare, la mesopotamieni, din sângele lui Attis răsăreau violete. Rozele şi anemonele au luat naştere din sângele lui Adonis, iar rodiile din sângele lui Dionysos. (Eliade, 1939).
Etnoiatria în Maramureş ne trimite la un principiu de medicină arhaică, potrivit căreia vindecarea constă în îmbinarea a două elemente, cel empiric şi cel magic. Empirismul medical apelează la experienţa milenară a localnicilor, care au selecţionat, pe temeiul unor observaţii pozitive, remediile şi procedeele ce se dovedeau de folos împotriva suferinţei şi a bolii. Se considera că omul arhaic a diferenţiat, după criteriul efectului şi al utilităţii, diferite categorii de plante textile vindecătoare, toxice, psihotrope, la care se adaugă minerale, produse chimice, ape minerale, toate folosite empiric în tratarea unor maladii.




Boli și leacuri



Credinţele şi superstiţiile au avut menirea de a ordona viaţa omului din popor. Ele au fost folosite şi în scopul prevenirii unor îmbolnăviri. Astfel de credinţe şi superstiţii erau din grupa celor având la bază interdicţii. „Să nu te dai cu zamă de bureţi pă corp că devii cârn” (Rozavlea), „Să nu leşi fusu’ gol în casă că dacă îl leşi te betejeşti” (Rozavlea), „Să nu ţâi niciodată calea mortului, adică să nu treci drumu’ în curmezâş când să duce mortu’ la groapă că îţ’ amorţăsc mânurile” (Bârsana). Anumite credinţe legate de ceremonialul funerar erau puse să acţioneze în scopul prevenirii amorţirii capului, considerată o boală incurabilă. „Dacă te duci la mort înainte sau o dată cu preotu’ să nu stai până să sfârşeşte prohodu’ ca să nu capeţi boala amorţârii capului, care nu să vindecă.” (Bârsana).
Tămăduirea prin magie a fost odinioară foarte răspândită în Maramureş. Adesea pentru vindecarea unor boli se făceau descântece, despre care se credea că pot vindeca şi boli, nu numai


53
memoria ethnologica nr. 58 - 59 * ianuarie - iulie * 2016 ( An XVI )



produse de farmece, ci și „nejitul”, muşcătura de şarpe, de neviscă, „buba”, „zgaiba”, „îndesoarea” etc. Nu ne-am propus în acest studiu să analizăm terapia prin descântec în Maramureş, ea urmând să fie tratată într-un viitor studiu.
Cercetările noastre de teren ne-au facilitat descoperirea unor forme de tratare a unor maladii axate în exclusivitate pe magie. „Când copiii mici aveau bube, se zicea că sunt spurcaţi. Se lua o haină de la o fată, care avea prima menstruaţie. Copilul era spălat cu o bucată din haina fetei şi i se uscau bubele de pe corp”. (Româneşti).
Cămaşa este simbolul protecţiei. Ca piesă intim legată de trup e un substituient al persoanei ce o poartă, de unde prezenţa ei în farmece şi alte acte de magie albă sau neagră. Sunt valorificate simbolic: materialul din care este făcută cămaşa, culoarea, ornamentele, forma ei. (Evseev, 1998: 72).
„Când cineva îi beteag de „fapt de vânt”, iei sacu’ morii, îl întorci pă dos până nu asfinţăşte soarele. Te ştergi pe piele cu el şi-l arunci în gura podului şi-l leşi acolo până în a tria zî şi-ţ’ trece.” (Rozavlea). Trebuie să subliniem că moara este locul unde sălăşluiesc forţele demonice. (Evseev, 1998:
279). Este pusă aici să acţioneze şi magia pânzei şi a firului.
Anumite boli, despre care se credea că sunt produse de fiinţe malefice, tratate pe cale magică, asociază cercul magic protector, numărătoarea magică, precum şi ritul nudităţii magice, atestat la o serie de popoare preindoeuropene, între care şi la evrei. Practica magică se oficiază în corelaţie cu timpul, asociind şi cultul solar. Ritul asociază şi magia locurilor marginale: hotar, miezuină. „Dacă ai vântoasă (boală cauzată de Iele) din lemn de curpăn să face o cunună largă ca să poţ’ trece pân iè. Treci pân iè de nouă ori, după ce-nserează, în pielea goală şi stai sub mijlocul lui meşter-grindă. Cununa trebe să o duci între hotară dimineaţa până nu a răsări soarele şi s-o leşi jos, cu gându’ că-ţ’ trece boala.” (Rozavlea).
„Soarele săc” (insolaţia) era o boală tratată şi ea pe cale magică, asociind litolatria, cultul solar şi efectul apei neîncepute. Boala era tratată alternativ asociind şi proprietăţile unor plante de cultură.
„Soarele săc să desface afumându-să beteagu’ cu floarea soarelui sau înconjurând capul celui pălit cu nouă pietre din vale, în timp ce el să uită să vadă soarele înt-on vas cu apă ne’ncepută.” (Bârsana).
Simbolismul pietrelor şi funcţiile lor mito-simbolice se datorează, mai ales, dublei lor apartenenţe, la sfera stihiei chtoniene şi la cea a cerului. Litolatria – adorarea pietrelor sacre – este una din formele religiei arhaice, răspândită pe toate continentele lumii. Piatra este simbolul pământului sau al germenului roditor care se află în pântecul Terrei. În această ipostază mito-simbolică, pietrele participă la procesele fecundării sau renaşterii miraculoase a unor zei şi eroi legendari. (Evseev, 1998: 366).
„Când ai negi pă mână, îi numeri şi înnozi on fir de lână de atâtea ori câţ’ negi ai. Firu’ înnodat îl pui în bălegar.” (Boiu Mare). Aici este pusă să acţioneze magia lânei, care asociază magia oii. Firul de lână colorat în roşu a fost folosit preventiv pentru a combate, mai ales, deochiul. Smocul de lână este învestit cu puteri magice. (Evseev, 1998: 235).
„Când ai dureri de şele, când vezi prima şopârlă primăvara, pui curaua cu care te încingi jos şi laşi şopârla să treacă păstă iè şi te vindeci.” (Prislop). La români, şopârla este legată de stihia apei şi a focului. În legenda Potopului, şopârla a fost binecuvântată de Dumnezeu. Cu şopârlele se crede că oamenii pot face o mulţime de vrăji. (Evseev, 1998: 454).
Folosirea unor plante în acord cu credinţele populare avea la bază un principiu magic, cel al replantării buruienii în locuri curate. „Când ai „friguri” pisezi frunze de oleandru, le storci în apă şi bei zama. Fierbi rădăcină de „mutătoare” (Bryonia alba) şi bei zama. Buruiana îi bună ori de unde îi săpa-o, da îi mai de leac atunci când o muţ’ din altă parte la loc curat. Când o muţ’ îi bine să o iei lunea, înainte de răsăritu’ soarelui. În locu’ ii pui o fărâmă de „tocană” (mămăligă). Săpatu’ şi mutatu’ să face cu muţenie.” (Rozavlea). Aceasta ne amintește de luatul mătrăgunii, care, de asemenea, asociază tăcerea magică.
Anumite practici magice cu rol vindecativ au suferit un proces de încreştinare. „Cel ce suferea de dureri de ochi se furişează ziua sau noaptea în biserică şi cu on cuţit rade ochii vreunui sfânt, apoi merge la o vrăjitoare şi iè îi face unsoare descântată cu care să unge la ochi şi-i trece.” (Boiu Mare). Există credinţa în efectul magic al icoanei, dar şi credinţa în efectul curativ al unor preparate medicamentoase pe care le ştiau face vrăjitoarele.


54
memoria ethnologica nr. 58 - 59 * ianuarie - iulie * 2016 ( An XVI )



„Dacă ai dureri de şele, când vii de la beserică, în zua de Florii, te loveşti păstă şele cu mâţâşoare sfinţâte să nu te mai doară păstă an. Când ai năjât te loveşti cu salcia păstă urechi.” (Bârsana).
Salcia este una din cele mai frecvente prezenţe în dendrolatria mito-simbolică românească. Salcia e prezentă la români în principalele rituri de trecere şi este frecvent utilizată în magie împotriva bolilor, a incendiilor, a grindinei etc. (Evseev, 1998: 407).
Pe cale magică se lecuiau şi anumite boli provocate de loviri, precum „cucuiul”. Tratarea bolii asociază ritul metalului prelucrat generalizat în magie. „Dacă ai cocoş trebe să pui pă el on ban sau on cuţât.” (Boiu Mare).
Trebuie să subliniem că și cuţitul are funcţii rituale şi valenţe magice derivate din simbolismul obiectelor de tăiat. Cu cuţitul înfipt în grinda casei sau în pământ se opresc furtunile sau vârtejurile de vânt. (Evseev, 1998: 166-167).
Tot pe cale magică se vindeca şi „guşa”. Prescripţiile ritualice asociau credinţele în efectul miraculos al apei din râuri la care se adaugă o gestică ritualică însoţită de formule orale. „Cine are guşă trebe să să deie păstă cap de tri ori după ce bè apă din pârău şi zâce: Curcubeu, de unde bei? / Bè, bè din guşa mè.” (Rozavlea).
Practici magice se foloseau şi la tratarea „ulciorului” la ochi. Practica era însoţită de formule orale încreştinate şi miza pe efectul curativ al ”sudorii geamului”. „Dacă ţî să face ulcior la ochi, te duci la fereastă înainte de răsăritul soarelui, iei sudoare de pă fereastă, unji ulcioru’ şi zâci de tri ori: Doamne, Mărie, Maică Sfântă, cum să duce sudoarea di pă fereastă când o vede soarele, aşè să să ducă ulcioru’ meu.” (Boiu Mare).
De-a lungul vremii omul din popor, cunoscând efectul plantelor, mineralelor, apelor, a născocit o serie de leacuri cu care să tămăduiască cele mai felurite boli, atât interne, cât şi externe.



Bolile externe


„Pântru „mătrici” (reumatism) îi bine să iei on moşânoi de furnici, cu pământ şi cu găteje cu tăt, îl pui în apă clocotită şi cu acela te unji şi-ţ’ trec mătricile.” (Rozavlea).
„Dacă ai dureri de încheieturi te unji cu fotoghin (petrol) în care pui flori de castan uscate, dar să nu ţâi mult ştergura că te arde.” (Rozavlea). Rezultă că unele leacuri au la bază combinaţii. Tot din formele combinate distingem leacuri de tratare a scrântiturii. „Să face o legătură cu tărâţe de grâu sau legătură cu urzâcă moartă îngroşată cu mălai care se pune pe locul scrântit.” (Bârsana). Combinaţia cuprinde o plantă cerealieră şi una de leac.
Leacuri combinate se foloseau şi la tratarea junghiurilor. „Când ai junghiuri iei frunză de dohan
(tutun), o unji cu miere de albină şi-o pui unde te doare.” (Boiu Mare).
La tratarea mătricilor unele leacuri au la bază o combinaţie dintre plante de leac şi rachiu. „Când ai mătrici iei buruiana numită „coada mătricelului” care se fierbe şi să pune în horincă să steie de sara până dimineaţa. Apoi să bè câte on păhărel înainte de mâncare. Apoi îţ’ trece.” (Româneşti).
Pentru lecuirea durerilor de cap se foloseau leacuri având la bază combinaţii din coptură cerealieră, oţet, vin şi buruiană de leac. „Când ai dureri de cap trebe să faci legătură din poamă de şneapăn zdrobită, amestecată cu pită de grâu, oţăt şi vin.” (Bârsana).
Durerile de piept aveau la bază, uneori, combinaţii din făină de grâu cu horincă. „Dacă ai dureri de piept iei fărină de grâu, o amesteci cu horincă, să să facă o turtă. Turta caldă o împunji cu on ac să să răsufle şi apoi o pui pă piept, dar să ajungă puţân şi pă burtă, apoi te leji cu on ştergar şi stai patru, cinci ceasuri.” (Bârsana).
Pentru tratarea frigurilor combinaţiile erau folosite alternativ. „Când ai friguri trebe să bei zamă de romaniţă (muşeţel) stoarsă în apă. Să mai poate folosi troscot sau coajă tânără de salcie.” (Rozavlea).
Unele combinaţii pentru tratarea frigurilor cuprindeau plante de leac, rădăcini de arbori şi alcool.
„Pisezi pelin şi izmă (mentă) creţă şi zama o storci în horincă. Bei zamă de rădăcină de stini verzi. Leacu-i bun şi la holeră.” (Rozavlea).


55
memoria ethnologica nr. 58 - 59 * ianuarie - iulie * 2016 ( An XVI )



Pentru vătămătură (plagă), combinaţia are la bază sămânţă de cânepă, ceapă şi ou. „Când ai vătămătură faci legătură din sămânţă de cânepă pisată şi ceapă pisată şi câteva ouă. Toate aieste să mestecă şi să pun pă burtă. Să poate lua şi mutătoare (Bryonia alba) rasă pă răzătoare şi amestecată cu gălbănuş de ou. Să face legătura şi să pune pă locu’ vătămăturii.” (Rozavlea).
Anumite leacuri combinate erau alcătuite din făină de grâu la care se adăuga sarea. „Durerile de grumaz ca să le lecuieşti te legi la gât cu sorbeală de fărină de grâu amestecată cu sare şi-ţ’ trece.” (Româneşti).
Anumite boli, prin modul cum se tratau, se vindecau cu leacuri prin care se miza pe proprietăţile unor arbori, la care se adăugau preparate cerealiere. Intervine şi magia deoarece leacul era axat pe mistica cifrei nouă. „Cele albe” (leucorea) ca să le lecuieşti trebe să iei nouă crenji de mălin alb, nouă de răchită albă, nouă de mesteacăn alb şi pui şi tărâţă de grâu de primăvară. Le fierbi şi te speli cu zama aceie.” (Boiu Mare).
Anumite maladii se tratau simplu cu diverse leacuri care, adesea, se aplicau pe locul dureros.
„Dacă te durè o parte din corp, să răsucea o cârpă în care să punea ceară de albină şi să ţinea pă locu’ care durea.” (Româneşti). „Pântru dureri de şele să opăreau „turnături” (resturi de grâu de primăvară), să puneau într-o ştergare, cu care să înfăşurau şelele beteagului, cât putea răbda de cald.” (Prislop). Această boală se trata alternativ, pe bază de decoct. „Pântru dureri de şele ca să te lecuieşti trebe să bei ceai de frunze de plumonare (Plumonaria officinalis).” (Bârsana). Tot pe bază de decoct se tratau mâncărimile de pe corp. „Dacă ai mâncărime pă corp te oblojeşti cu zamă de ştevie fiartă.” (Bârsana).
„Pântru dureri de ochi să lecuiesc cu sucu’ scurs din viţa de vie, când o tai sau când o rumpi.” (Prislop).
La grupa de boli externe, o serie de leacuri erau utilizate pentru vindecarea bolilor de piele. Pentru vindecarea acestora se foloseau leacuri având la bază legume, cenuşă, spumă de lapte, fructe, oţet etc. „Buba de la grumaz să scoate cu cârpă cu usturoi pusă-n juru’ gâtului.” (Mesteacăn). „Buboiu’ să vindecă cu ceapă friptă sau seu de oaie.” (Prislop). Intervine aici şi o influenţă religioasă. Înainte de a pune ceapa sau seul se făcea peste ele o cruce cu usturoi. „Râia să oblojea cu cenuşe din vatră, cu care se ungea locu’ râios şi râia să usca.” (Româneşti). Râia se mai putea tămădui şi cu leacuri alternative.
„Ca să scapi de râie iei scoarţă de stejar şi piatră vânătă, le fierbi şi te ungi pă corp.” (Bârsana). „Ca să scapi de râie iei praf de pucioasă, să amestecă cu ceapă albă, piatră vânătă şi untură de porc. Din aieste faci alifie şi te ungi pă corp.” (Bârsana). „Pentru bubă, căreia i să mai zâce şi dalac, trebuie să iei spânz care să usucă şi să pisează, să bate cu on ou, să pune în lapte şi i să dă beteagului să beie.” (Rozavlea).
„Buba rea îi roşie şi are la vârv o sămânţă albă. Ca să scapi de iè să face o legătură cu ai pisat, amestecat cu sare sau să pune o prună culeasă în Ziua Crucii, uscată pă băţ la streşina căsî.” (Rozavlea). „Puroiu’ din bube să scoate cu frunză de muşcată.” (Bârsana). „Ca să scapi de mătreaţă, te speli pă cap cu zeamă de sămânţă de floarea soarelui fiartă.” (Bârsana). „Bubele dulci să lecuieu cu mazăre albă friptă şi pisată mărunt. Apoi să amesteca cu spumă de lapte şi să unjeau bubele.” (Rozavlea). „Opăriturile să lecuieu cu fărină de lemn pusă pă locu’ opărit.” (Boiu Mare). „Bătăturile să lecuieu cu pere muiéte-n bute, din care să făcea oţăt, să frigeau şi să puneau pă bătături cât putea să rabde omu’ de fierbinte.” (Boiu Mare).
„La noi bătăturile să lecuiesc cu pieliţăle subţiri de la ceapă, partea cărnoasă coaptă în foc, apoi să moaie în oţăt şi să pune pă bătătură.” (Rozavlea). „Mustitura între degete să lecuieşte cu răşină di ceie albă de brad, care iesă când crepi lemnu’. Aceie care cură afară nu-i bună.” (Bârsana). „Când ai arsură iei frunză de tei de la crenguţele luate în Duminica Mare de la biserică. Frunzele să-nmoaie în lapte călduţ. Pă rană să mai pune şi frunză de varză acră.” (Rozavlea). „Pentru degerătură fierbi ramuri de măcieş şi cu zama te speli pe degerături.” (Bârsana). „Rănile să tratează cu frunză de mătrăgună pisată pusă pă rană.” (Bârsana). „Rănile să mai lecuiesc cu rădăcină de ştevie pisată amestecată cu miere.” (Rozavlea). Guşa nu era tratată numai pe cale magică, ci şi cu altfel de leacuri. „Guşa să oblojeşte cu scoarţă de gorun fiartă.” (Bârsana).
O serie de leacuri erau folosite la tratarea bolilor interne. O parte dintre ele se bazau pe decocturi.
„Pântru năduşală să bea ceai de flori de soc.” (Româneşti). „Pântru dureri de rărunchi (rinichi) beteagu’ lua ceai de cozi de cireşe.” (Boiu Mare). „Pântru gălbânare, beteagu’ trebuia să ieie ceai de rădăcină de pomniţă.” (Mesteacăn). „Pântru „strânsoare” (dureri de burtă) fierbi coarne uscate şi bei zama di pă ele,


56
memoria ethnologica nr. 58 - 59 * ianuarie - iulie * 2016 ( An XVI )































































La cules de plante medicinale; foto: Felician Săteanu


on păhărel înainte de mâncare.” (Româneşti). „Pântru dureri de măsele fierbi măselarniţă (Hyosciamus niger) şi bei ceai.” (Bârsana). „Pântru oftică (tuberculoză) bei ceai din flori de salcâm.” (Bârsana).
„Pentru dureri de stomac fierbi rostopască şi sunătoare.” (Prislop).
Pentru tratarea bolilor interne se foloseau minerale, scoarţă de copac, diferite părţi ale plantelor de leac, legume, fructe, răşini, rădăcinoase etc. „Pântru gălbânare pui pă burtă legătură de rostopască pisată sau să unje trupu’ beteagului cu floare de lumânărică pisată (Genţiana asclepiadeia).” (Rozavlea).
„Pentru leşin bei zamă de urzici fierte sau faci o legătură cu orz pisat. Iei tri rădăcini de hrean, tri de


57
memoria ethnologica nr. 58 - 59 * ianuarie - iulie * 2016 ( An XVI )



brusture le pisezi, le fierbi cu borş şi legătura o pui pă burtă.” (Rozavlea). „Pentru „gâlci” (amigdalită) pui la grumaz o ceapă pisată cu oloi. Mai poţi pune o ceapă coaptă mestecată cu sopon, seminţe de tărtăguţă (Coccinia indica), nalbă fiartă în lapte dulce, rădăcină de curcubeţică (Aristolochia clemantitis) fiartă şi amestecată cu fărină de mălai.” (Rozavlea).
Anumite leacuri cuprind combinaţii în care se miza pe efectul terapeutic al unor legume, al oului şi al oţetului. „Când ai „lespede” (dispepsie) faci o legătură în care pui morcov, ridiche, pătrunjel, toate rase pe răzătoare. Păstă ele pui două ouă cu coajă cu tăt. Mai torni on păhar de oţăt, unu de oloi, le amesteci şi faci legătura. Te leji, te uiţ’ unde-i soarele şi pă vremea aceea a doua zî te dezlegi.” (Bârsana).
„Pântru „limbrici” (viermi intestinali) bei zamă de ai fiert. Şi mai poţ’ lua limbricarniţă (Achillea crithmifolia) amestecată cu miere.” (Bârsana). „Dacă ai diaree iei cicoare jidovească, o pui în horincă şi bei.” (Strâmtura). „Pântru durere de burtă te lecuieşti cu unsoare de ai şi cu aluat acru, cu care te leji păstă burtă şi-ţ’ trece.” (Ieud). „Pântru durere de „rânză” (stomac) bei zamă de potroacă (Centaurea cyanus), săcară şi mintă creaţă, după ce le pisezi bine.” (Dragomireşti). „Pântru năduşală iei miere de stup, oloi de in, morcov ras, le pui laolaltă şi le bei.” (Dragomireşti). „Pentru dureri de gât te leji cu scrobeală din făină de grâu amestecată cu sare.” (Săcel). „Pentru „trânji” (hemoroizi) bei zamă de săcară fiartă.” (Săcel). „Pântru „baiu cel rău” (epilepsie) să pun cărbuni pă un fideu, pă el tămâie şi cu fumu’ să afumă cel beteag.” (Boiu Mare). „Pântru „cel pierit” (sifilis) te oblojeşti cu frunză de arin fiartă. Tăt aşè faci cu zama de spânz. Te unji îndelung pă locu’ cu boala.” (Săliştea de Sus). „Pântru tusă măgărească să bè lapte de măgăriţă.” (Boiu Mare). „Dacă la cineva i să aprinde horinca în el trebe să beie lapte dulce amestecat cu baligă de cal.” (Frâncenii Boiului).
Omul din popor s-a folosit în anumite cazuri de combinaţii complexe de leacuri pentru a trata cu ele mai multe boli. „Bătrânele foloseau leacuri de nouă feluri pântru coptu’ ţâţelor, spurcatu’ copiilor, bube sau pântru vitele zgâriate în stini. Să pun laolaltă ceapă, grâu, tămâie, răşină, miere de albină, unsoare de gâscă, usturoi, ulei şi buzduci. Tăte aiestea sunt fripte şi lăsate de sara până dimineaţa. Unsoarea care să alege din amestecu’ lor să pune pă rană.” (Frâncenii Boiului).
Studierea etnoiatriei, necercetată în Maramureş, ne dezvăluie experienţa omului din popor, vastele lui cunoştinţe, nu numai despre plantele de leac, ci aşa cum am arătat cunoştea efectul medical curativ al numeroaselor elemente din natură: arbori, fructe, legume, zarzavaturi, pământul, săruri, ape minerale, cereale etc., dar şi substanţe chimice. Drept urmare, de-a lungul vremii cunoştinţele şi experienţa lui bogată i-au facilitat descoperirea şi întrebuinţarea unui număr impresionant de leacuri, cu care a luptat împotriva tuturor felurilor de maladii. Este limpede că şi astăzi, cu tot progresul medicinii moderne, tratamentele naturiste coexistă cu medicamentele de uz curent.




























58
memoria ethnologica nr. 58 - 59 * ianuarie - iulie * 2016 ( An XVI )



Note:


BARTOLOMEU, D., 1901 Cunoaşterea plantelor cu aplicaţiuni la medicina populară,  Bucureşti.
BOLOGA, Valeriu, 1964 Istoria medicinei, Bucureşti, Editura Medicală.
BOLOGA, Valeriu, 1962 Din istoria medicinei româneşti şi universale, Bucureşti, Editura
Academiei R.P.R.
ELIADE, Mircea, 1939 Ierburile de sub cruce, în: Revista Fundaţiilor Regale, nr. 11, Bucureşti.
EVSEEV, Ivan, 1998 Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Timişoara, Editura Amarcord.




Performerii şi localităţile cercetate:


Bârsana: Bârsan Ioana, 40, 1975; Ştiopei Pălăguţa, 69, 1975. Boiu Mare: Danci Ana, 76, 1974; Matei Florica, 49, 1974. Dragomireşti: Godja Irina, 48, 1974.
Frâncenii Boiului: Pop Rozalia, 50, 1975. Ieud: Ivaşcu Ioana, 40, 1972.
Mesteacăn: Moiş Maria, 50, 1974.
Prislop: Bârlea Aurica, 53, 1975; Hoplac Maria, 56, 1975. Româneşti: Chindea Valeria, 59, 1975; Pop Maria, 51, 1975. Rozavlea: Vişovan Ileana, 73, 1971; Mârza Anghelina, 83, 1971. Săcel: Tomoiagă Maria, 80, 1975; Şuşca Varvara, 83, 1976. Săliştea de Sus: Iuga Anuţa, 80, 1976; Vlad Frăsina, 70, 1976. Strâmtura: Lihet Ileana, 83, 1981.







Colaboratoarea autorului: Maria Bilţiu




























59