memoria ethnologica nr. 56 - 57 * iulie - decembrie 2015 ( An XV ) ANA OLOS Despre autonomia umbrei Autonomia umbrei (2011) de Ion Militaru1, primea la finele lui 2013 premiul “Mircea Vulcănescu” al Academiei Române. În Argument, Ion Militaru avertiza asupra specificităţii cercetării sale, recunoscând că, deşi umbra este o prezenţă cotidiană, o filosofie a ei poate părea suspectă, deoarece ea este “expresie maximă a inconsistentului desăvârşit” (9). Moto-ul cărţii trimite la Platon, iar lectura sumarului ne covinge că filosoful atenian a fost cel care l-a condus pe autor spre alegerea temei de cercetare şi nu arhetipul lui Jung. Cartea este structurată pe secţiuni, prima, pornind de la „oroarea” lui Platon, urmăreşte genealogia umbrei prin invocarea scenei procesului lui Socrate (399 a. Chr.), acesta fiind condamnat pe baza unor false argumente, substituite de sofişti celor logice, devenind deci „umbre logice” (15). Astfel mitul umbrei ia naştere datorită argumentării sofiste (18). În mitul peşterii din Republica filosofului atenian pune problema relaţiei dintre umbră şi aparenţă şi „harta distrugerilor ei”. Secţiunea a doua a cărţii, referindu-se mai întâi la umbrele din Hades, explorează „perimetrul extins” al gândirii lui Platon în dialoguri. Comentarii interesante se află în paragrafele „Despre sensul străinului în dialogurile lui Platon”. Găsim şi explicarea a ceea ce e teama de propria umbră şi anume „extensia umbrei dincolo de orizontul accesibil controlului prin vedere” (69) şi tocmai de aici rezultă perceperea ei ca autonomă. „Autonomizarea ei face din ceea este ce nu este” (ibid.), ajungându-se până la „poziţia umbrei în creştinism”, unde umbra este mai puţin decât lucrul şi renaşte ideea că omul este măsura tuturor lucrurilor. Secţiunea a III-a ne conduce deja la „începutul originar al modernităţii”. Introducerea se face prin intermediul scriitorului german Adalbert von Chamisso şi a sa Extraordinară poveste a lui Peter Schlemmil. Concluzia analizei este că în modernitatea timpurie „umbra a devenit un bun economic”, căpătându-şi valoarea abia în urma negocierii ei. În Secţiunea a IV-a, cea mai cuprinzătoare din carte, se arată că definiţia de dicţionar a umbrei „nu e altceva decât gazda pentru adevărul fizicii” ori relevantă este doar o metafizică a umbrei. De vreme ce „numai adevărul fizical constrânge umbra la dependenţă” şi „restul semnificaţiei umbrei se construieşte prin infidelitate fecundă faţă de adevărul fizical”, „umbra este şi autonomă” (112). Deşi depinde de sursă, de unde şi secundariatul ei, umbra transcende formele de sensibilitate a pripori şi depăşeşte categoriile logice ale gândirii şi nu se constituie din ce aparţine acestei lumi. Dependentă de sursă, în mod paradoxal, umbra nu-i preia caracteristicile. Ba mai mult, susţine autorul, „umbra este singura construcţie pe teritoriul nimicului” (120). Fascinat de imposibilitatea de a plasa umbra în real sau în irealitate sau de a o raporta convingător la sursă, autorul o aşază în „marea schismă dintre materialism şi idealism”, între „existenţele aparente”, sau între „mitologiile eşuate” ilustrate în basmele lui Andersen sau de personajul Peter Pan al lui James Barrie. Observaţia că în arta plastică modernă se renunţă la „clarobscur”, despărţindu-se lumina de umbră, îl apropie pe autor din nou de ideea autonomizării ei, 1 Ion Militaru e cunoscut pentru eseurile apărute în revista Ramuri şi pentru cărţile sale cu o largă deschidere şi accesibilitate, printre care Europa faustică? (Scrisul Românesc, 2003), Înfrângerea lui Robinson (2009), Abstracţia iubirii. Încercare de erodicee (2010), sau Nu-L cunosc pe acest om. Despre marea minciună şi alte eseuri morale (2014), apărute la Editura Academiei. Scrierile cercetătorului craiovean, pe lângă caracterul lor de specialitate, conţin comentarii pe teme filsofice de mare interes, cu referiri la cultură sau morală, nu arareori disecând opere literare. 196 memoria ethnologica nr. 56 - 57 * iulie - decembrie 2015 ( An XV ) sfârşind prin a susţine, justificat, „posmodernitatea” umbrei, într-o lume de simulacre, în care arta renunţă la unicitate, datorită tehnicii reproducerii în serie. De data asta referinţele trimit la autori ca Virilio, Baudrillard, sau Walter Benjamin. În posmodernitate, susţine autorul, „realul este înfrânt, estompat, dezarticulat, înţeles şi prelucrat. El nu mai contează. Ceea ce precede interesează, fie că precedentul este reclama, structura biologică sau ştiinţifică, numărul sau figura. Cu alte cuvinte, înaintea realului a trecut umbra” (180). După această încheiere convingătoare, autorul mai adaugă o secţiune dedicată lui Nietzsche, cu referire la partea a doua din Omenesc, prea omenesc, anume Călătorul şi umbra sa. Comentând dialogul introductiv dintre Zarathustra şi umbra sa, Ion Militaru constată că la filosoful german umbra „nu este ceea ce vrea”, ba mai mult, călătorul o avertizează de „primejdia” care o pândeşte. Avertisment inactual în lumea postmodernă, unde raportul s-a inversat, am spune, primejdioasă devenind tocmai autonomia umbrei. 197