memoria ethnologica nr. 56 - 57 * iulie - decembrie 2015 ( An XV ) AUGUSTIN MOCANU IORDAN DATCU Ovidiu Bârlea: De la Ion Budai-Deleanu la Lucian Blaga. Ediţie îngrijită şi introducere de RCR Editorial, Bucureşti, 2014, 214 pag. Cercetător deosebit, dedicat vastului domeniu al creaţiei tradiţionale orale, mai ales folclorului literar, impresionând printr-o prezenţă promptă şi continuă vreme de peste cinci decenii, prin echili- brul, seriozitatea, calitatea şi ţinuta ştiinţifică a lucrărilor sale, recunoscut de timpuriu, apreciat şi premiat în mai multe rânduri, domnul dr. Iordan Datcu, la finele anului trecut, ne-a mai îmbogăţit cu o carte interesantă şi extrem de folositoare. Realizarea prezentei ediţii prin care se creează posibilitatea cunoaşterii concepţiei savantu- lui Ovidiu Bârlea privind relaţia literaturii cu folclorul se încadrează perfect în munca de editor ştiinţific a lui Iordan Datcu, domeniu principal de cercetare spre care s-a îndreptat încă de pe la începutul activităţii când a lucrat la EPL, s-a extins şi înălţat calitativ ulterior la EM şi observăm cu plăcere că s-a perpetuat până în prezent. Volumul se deschide cu o introducere consistentă şi valoroasă (p. 5-24) după care sunt reproduse 11 studii publicate de Ovidiu Bârlea din 1964 până în 1971, răzleţite în periodicele: Ateneu (4), Steaua (4), Orizont (1), România literară (1) şi “Cel mai amplu studiu, despre Folclorul în “Ţiganiada lui I. Budai-Dealeanu, a apărut ...în volumul colectiv Studii de folclor şi literatură, 1967.” (p. 24). Argumentarea necesităţii editării acestei cărţi e simplă, sinceră şi directă. Editorul declară: studiile “Le-am adunat pe toate în această ediţie pentru că exprimă o latură însemnată a scrisului lui Ovidiu Bârlea şi pentru că, împrăştiate în atâtea locuri, au rămas necunoscute.” (p. 24). Gândul nostru dănţăuş, cum ar zice codrenii şi sălăjenii, vrea să ne spună că e bine să ne amintim că în 2017 se împlineşte o sută de ani de la naşterea savantului Ovidiu Bârlea şi folcloriştii, în primul rând cei din linia întâi, ar putea să se preocupe de acuma cu pregătirea sărbătoririi evenimentului. Într-un anumit fel, cartea scoasă de domnul Iordan Datcu ar putea îndeplini şi rolul de semnal. În introducere, editorul se opreşte cu multă atenţie asupra problematicii fiecăruia din cele 11 studii, luându-le în ordinea logicii lor interioare, determinată de specificul fiecăruia, şi nu după cronologia publicării lor, indiferent că tratează teme din literatura noastră naţională sau din cea universală. În studiul De la folclor la creaţia cultă (pp. 25-32), Ovidiu Bârlea relevă deosebirea dintre creaţia anonimă şi cea cultă, subliniind că...” teoretic trebuie să se admită că fiecare din cele două realităţi se cuvine să fie apreciată după norme proprii, izvorâte din caracteristicile lor fundamentale.” (p. 26) “Este aici, notează editorul, prefigurată opinia sa despre poetica folclorului.” (p. 7). Din această idee va răsări vol. Poetică folclorică, Bucureşti, 1979, unde ...”propune o ruptură cu poeti- cile clasice care s-au ocupat de folclor”...(Datcu, DER, p. 113). În esenţă, studiul acesta pune bazele teoretice al înţelegerii ştiinţifice a rădăcinilor folclorice ale multor opere ale literaturii de autor, de 194 memoria ethnologica nr. 56 - 57 * iulie - decembrie 2015 ( An XV ) mare valoare, create de: Homer, Dante, Rabelais, Cervantes, Shakespeare, Goethe, Eminescu, Creangă etc. De-a lungul activităţii sale de cercetător al creaţiei folclorice, Ovidiu Bârlea a acordat o atenţie privilegiată prozei populare. E potrivit să notăm aici lucrarea în trei volume Antologie de proză populară epică (1966), ediţie care însumează peste 1700 de pagini şi a constituit o foarte bună bază de documentare în acest important domeniu. Următorul pas în cuprinsul aceleiaşi sfere l-au constituit scrierile despre Ion Creangă: articolul Creangă şi folclorul (Steaua, nr. 1, 1965) şi vol. Poveştile lui Creangă (1967, 320 p.). Pentru noi, articolul apare ca un preludiu la volum. Înainte de a-şi prezenta opiniile, autorul lansează o ipoteză pe care o va demonstra prin observaţii şi comentarii directe pe marginea unora dintre poveştile marelui humuleştean. Iată ipoteza: ”Înrâurirea folclorică în opera lui Creangă constituie problema primordială, cheia care deschide drumul spre înţelegerea şi explicarea ei.” (p. 50). Urmează un lanţ de comentarii în cuprinsul cărora Ovidiu Bârlea compară poveşti ale lui Creangă cu variantele folclorice descoperite, demonstrând astfel justeţea ipotezei formulate iniţial. Sunt discutate creaţiile: Acul şi barosul, Inul şi cămaşa, Harap-Alb, Stan Păţitul, Dănilă Prepeleac, Cinci pâini, Povestea unui om leneş. În urma cercetării comparatiste, Ovidiu Bârlea ajunge la o seamă de concluzii, din rândul cărora redăm mai jos câteva: “Compararea operei lui Creangă cu naraţiunile populare în forma lor autentică trădează asemănări ce depăşesc aşteptările cu care ne-a obişnuit istoria literară”. [...] “Dar dincolo de asemănările izbitoare cu poveştile autentice, opera lui Creangă se distanţează enorm de acestea. Poveştile lui sunt şi colecţie folclorică, dar şi creaţie cultă dintre cele mai valoroase.” [...] “Scrierile lui Creangă conţin în plus acea pecete indiscutabilă a geniului creator, acel farmec plin de luminozitate, inefabil, care scapă oricăror încercări de analiză.” [...] “Conţinutul operei lui Creangă e cât se poate de simplu, totuşi Creangă rămâne prozatorul cel mai dificil.” (pp. 59-61) Pentru ca cititorul interesat de chestiunea relaţiei dintre literatura cultă şi cea folclorică în concepţia şi opera de cercetător ale lui Ovidiu Bârlea, să fie bine informat îi punem înainte titlurile celor 11 studii care compun volumul editat de Iordan Datcu: - De la folclor la creaţia cultă; - Rădăcinile folclorice ale dramei “Hamlet”; - Creangă şi folclorul; - Sărutul pământului în romanul “Ion”; - Folclorul arhaic în poezia lui Blaga; - Folclorul în “Ţiganiada” lui I. Budai-Deleanu; - “La hanul lui Mânjoală” şi substratul folcloric; - “Măgarul de aur” al lui Apuleius şi balada “Scorpia”; - Filonul folcloric în poezia lui Goga; - Fantasticul în naraţiunile lui Caragiale; - Însemnări despre “Făt-Frumos din lacrimă”. 195 memoria ethnologica nr. 56 - 57 * iulie - decembrie 2015 ( An XV ) ANA OLOS Despre autonomia umbrei Autonomia umbrei (2011) de Ion Militaru1, primea la finele lui 2013 premiul “Mircea Vulcănescu” al Academiei Române. În Argument, Ion Militaru avertiza asupra specificităţii cercetării sale, recunoscând că, deşi umbra este o prezenţă cotidiană, o filosofie a ei poate părea suspectă, deoarece ea este “expresie maximă a inconsistentului desăvârşit” (9). Moto-ul cărţii trimite la Platon, iar lectura sumarului ne covinge că filosoful atenian a fost cel care l-a condus pe autor spre alegerea temei de cercetare şi nu arhetipul lui Jung. Cartea este structurată pe secţiuni, prima, pornind de la „oroarea” lui Platon, urmăreşte genealogia umbrei prin invocarea scenei procesului lui Socrate (399 a. Chr.), acesta fiind condamnat pe baza unor false argumente, substituite de sofişti celor logice, devenind deci „umbre logice” (15). Astfel mitul umbrei ia naştere datorită argumentării sofiste (18). În mitul peşterii din Republica filosofului atenian pune problema relaţiei dintre umbră şi aparenţă şi „harta distrugerilor ei”. Secţiunea a doua a cărţii, referindu-se mai întâi la umbrele din Hades, explorează „perimetrul extins” al gândirii lui Platon în dialoguri. Comentarii interesante se află în paragrafele „Despre sensul străinului în dialogurile lui Platon”. Găsim şi explicarea a ceea ce e teama de propria umbră şi anume „extensia umbrei dincolo de orizontul accesibil controlului prin vedere” (69) şi tocmai de aici rezultă perceperea ei ca autonomă. „Autonomizarea ei face din ceea este ce nu este” (ibid.), ajungându-se până la „poziţia umbrei în creştinism”, unde umbra este mai puţin decât lucrul şi renaşte ideea că omul este măsura tuturor lucrurilor. Secţiunea a III-a ne conduce deja la „începutul originar al modernităţii”. Introducerea se face prin intermediul scriitorului german Adalbert von Chamisso şi a sa Extraordinară poveste a lui Peter Schlemmil. Concluzia analizei este că în modernitatea timpurie „umbra a devenit un bun economic”, căpătându-şi valoarea abia în urma negocierii ei. În Secţiunea a IV-a, cea mai cuprinzătoare din carte, se arată că definiţia de dicţionar a umbrei „nu e altceva decât gazda pentru adevărul fizicii” ori relevantă este doar o metafizică a umbrei. De vreme ce „numai adevărul fizical constrânge umbra la dependenţă” şi „restul semnificaţiei umbrei se construieşte prin infidelitate fecundă faţă de adevărul fizical”, „umbra este şi autonomă” (112). Deşi depinde de sursă, de unde şi secundariatul ei, umbra transcende formele de sensibilitate a pripori şi depăşeşte categoriile logice ale gândirii şi nu se constituie din ce aparţine acestei lumi. Dependentă de sursă, în mod paradoxal, umbra nu-i preia caracteristicile. Ba mai mult, susţine autorul, „umbra este singura construcţie pe teritoriul nimicului” (120). Fascinat de imposibilitatea de a plasa umbra în real sau în irealitate sau de a o raporta convingător la sursă, autorul o aşază în „marea schismă dintre materialism şi idealism”, între „existenţele aparente”, sau între „mitologiile eşuate” ilustrate în basmele lui Andersen sau de personajul Peter Pan al lui James Barrie. Observaţia că în arta plastică modernă se renunţă la „clarobscur”, despărţindu-se lumina de umbră, îl apropie pe autor din nou de ideea autonomizării ei, 1 Ion Militaru e cunoscut pentru eseurile apărute în revista Ramuri şi pentru cărţile sale cu o largă deschidere şi accesibilitate, printre care Europa faustică? (Scrisul Românesc, 2003), Înfrângerea lui Robinson (2009), Abstracţia iubirii. Încercare de erodicee (2010), sau Nu-L cunosc pe acest om. Despre marea minciună şi alte eseuri morale (2014), apărute la Editura Academiei. Scrierile cercetătorului craiovean, pe lângă caracterul lor de specialitate, conţin comentarii pe teme filsofice de mare interes, cu referiri la cultură sau morală, nu arareori disecând opere literare. 196