memoria ethnologica nr. 56 - 57 * iulie - decembrie 2015 ( An XV )



IORDAN DATCU








O nouă carte de etnologie a lui
Constantin Eretescu






Mai vechea preocupare a autorului pentru cercetarea de mituri, credinţe şi obiceiuri populare, în cărţi precum Fata Pădurii şi Omul Nopţii. În compania fiinţelor supranaturale (2007) şi Ştima Apei. Studii de mitologie şi folclor (2009) este prezentă şi în Moartea lui Patroclu. Studii şi articole de etnologie (Editura Etnologică, Bucureşti, 2015, 300 p.), cu deosebire în prima secţiune a ei, care se deschide cu studiul care a dat titlul cărţii. Un mai vechi proiect al său are ca obiect priveghiul la casa mortului la români, însă acum ne dăm seama că va face trimiteri şi spre formele străine ale obiceiului, în cazul de faţă spre priveghiul la funeraliile lui Patroclu, ucis de Hector în timpul războiului troian, eveniment care face obiectul cântului al XXIII- lea din Iliada lui Homer, ale cărui observaţii sunt „remarcabil de exacte“. C. Eretescu semnalează deosebirile faţă de formele prin care se distinge priveghiul în tradiţia populară românească: în epopeea homerică priveghiul lui Patroclu a prilejuit, spre exemplu, întreceri funerare, o cursă de cai, o luptă cu pumnii, trânta, alergarea, lupta cu lăncile, aruncarea discului, trasul la ţintă cu arcul, aruncarea suliţei, dar cu deosebire nota aparte o conferă faptul că ceremonialul funerar are loc nu în casa decedatului şi că la el participă doar bărbaţi. Înmormântarea lui Patroclu – scrie C. Eretescu – este aberantă în trei privinţe: I. Ahile este cel care joacă rolul de bocitor, funcţie îndeplinită prin tradiţie de femei; II. Din cauza sacrificiului uman, inexistent în alte funeralii; III. Pentru că procesul funerar nu se încheie decât atunci când Ahile însuşi este ucis.“ Urmează prezentarea sintetică a  obiceiului la români, cu citate din Dimitrie Cantemir, Tereza Stratilescu, Agnes Murgoci, Petru Caraman şi Ion H. Ciubotaru. Alte note de lectură, pe aceeaşi temă, privesc Priveghiul în Irlanda, spaţiu cultural în care autorul cărţii constată: „Formele pe care le ia petrecerea de priveghi în Irlanda prezintă asemănări surprinzătoare cu  obiceiul priveghiului aşa cum îl cunoaştem din zona Vrancei, din Hunedoara, Rusia subcarpatică şi din alte zone ale lumii“. Iniţiat, cum s-a văzut, în cultura populară irlandeză, autorul n-a scăpat prilejul de a semnala, în studiul Călătorie spre tărâmul tinereţii, motivele epice care se găsesc şi în basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, publicat de Petre Ispirescu în anul 1862, basm despre care se spusese de către L. Şăineanu, că „sub forma-i integrală pare a fi necunoscut în literatura folclorică europeană“. C. Eretescu analizează câteva variante ale temei în spaţiul european, cu precădere în cel irlandez şi conclude că între basmul românesc al lui Ispirescu şi povestea irlandeză despre călătoria eroului spre tărâmul tinereţii pot fi semnalate „similarităţi  care  merită să fie cunoscute“. Ceea ce şi face autorul. Versiunile româneşti şi italiene ale basmului, presupune Eretescu, par „să fie şi ele un împrumut cultural din fondul mitologiei greceşti, sau, mai probabil, să se datoreze aceleiaşi influenţe celte, exersate, de data aceasta, spre sudul Europei.“ Un alt studiu, Doliul în alb. Culorile doliului, porneşte de la studii pe aceeaşi temă scrise de T. T. Burada, S. Fl. Marian, Petru Caraman (despre acesta se apreciază că este „cel care a surprins amploarea fenomenului doliului alb în spaţiul cultural românesc“), Ion  H.  Ciubotaru şi Ion Chiş-Şter pentru a semnala, în spaţiul românesc, prezenţa şi a altei culori a doliului, în afara celui alb, cel în roşu fiind consemnat încă de Paul de Alep, în 1654, la înmormântarea lui Matei Basarab. Urmează exemple, din spaţii culturale străine, de doliu în roşu, gri, albastru sau în diverse combinaţii. Un studiu unic în felul său, care la




192
memoria ethnologica nr. 56 - 57 * iulie - decembrie 2015 ( An XV )



origine a fost o comunicare la biserica română din Paris, este Crucea şi însemnele creştine în obiceiurile românilor, în care este constatată prezenţa acestora în toate riturile de trecere pe baza unei informaţii bogate, care nu rămâne la studiile clasice, ci apelează constant la preţioasele informaţii din cele cinci volume ale lucrării Sărbători şi obiceiuri, tipărită de Institutul de Etnografie şi Folclor între anii 2001 şi 2010, care cuprind răspunsuri la chestionarele lansate de Atlasul etnografic român. Cel care a descoperit, la Paris, înregistrările de folclor făcute de profesorul francez Hubert Pernot la Bucureşti în 1928 şi a tipărit apoi volumul Mission en Roumanie. Culegerea de folclor românesc a lui Hubert Pernot (2009), revine în noua carte cu trei studii despre trei dintre cei înregistraţi atunci: Al. Vasiliu-Tătăruşi, Gheorghe V. Madan şi Mihail Vulpescu, la acesta din urmă fiind consemnate şi alte înregistrări făcute la Paris. Tot graţie deceniilor sale petrecute în S.U.A. şi posibilităţilor sale de comunicare cu românii stabiliţi în străinătate, autorul a putut să-l contacteze şi să scrie, spre exemplu, despre Gottfried Habenicht, care s-a născut în 1934 la Timişoara, a fost cercetător la Institutul de Folclor din Bucureşti (1957–1973), după care s-a stabilit în Germania, nemaiscriindu- se depre el în România. Şi existau suficiente motive să se scrie, pentru că el – opinează C. Eretescu
– „aparţine în egală măsură folcloristicii germane şi celei române. Este un caz fericit de simbioză a culturilor, pe care se cuvine să-l consfinţim.“ Consfinţire pe deplin meritată, adăugăm noi, pentru că distinsul etnomuzicolog care a fost o vreme director adjunct la Institutul für ostdeutsche Volkskunde, a tipărit şapte cărţi, dintre care noi amintim Colecţia de cântece Linster (1933/34) din Jimbolia, în Banat (Freiburg, 1988), Flori de câmp din şesul bănăţean, ediţie comentată a colecţiei de cântece şvăbeşti a lui Johannes Szimits din 1908 (Freiburg, 1997) şi 60 de cântece româneşti din colecţia Treufest Peregrin (1863), primele două în limba germană, iar cea din urmă, în colaborare cu Ion Taloş, în limba română (Cluj-Napoca, 2008).
Ultima secţiune a cărţii cuprinde recenziile scrise despre o serie de cărţi, câteva dintre ele fiind ale mele, motiv să-i mulţumesc şi aici d-lui Eretescu pentru că s-a aplecat asupra lor. Unele dintre ele sunt despre etnologi pe care el însuşi i-a cunoscut la Institutul de Folclor din Bucureşti, între ei Sabina Cornelia Stroescu,  eminenta autoare a unor cărţi de referinţă despre faceţiile româneşti: „Doamna Sabina Stroescu – şi-o aminteşte autorul cărţii – mi-a fost colegă mulţi ani. Lucram în încăperi alăturate, spate în spate, separaţi de un perete. Ne vedeam totuşi destul de rar. Nu avea obiceiul să iasă din birou, nu avea obiceiul să intre la altcineva. Câteodată îmi făceam eu drum în biroul ei. Viaţa a învăţat-o să nu se bucure prea zgomotos la auzul câte unui banc politic. Zâmbea politicos şi se întorcea la treaba ei. Cred că a fost un om singur. Îndrăznesc să spun, dramatic de singur. Nu-mi amintesc ca în cei cincisprezece ani cât am fost colegi să fi fost chemată vreodată la telefon. N-am auzit-o vorbind în public. N-am văzut-o vreodată mâncând. Totuşi, cincisprezece ani. În tot acest timp veghea la tipologia snoavelor.“
Moartea lui Patroclu este de la un capăt la altul încărcat de noutăţi, prezentate cu probitate şi eleganţă stilistică, mărturie a unui îndelungat demers ştiinţific şi scriitoricesc.
























193