memoria ethnologica nr. 56 - 57 * iulie - decembrie 2015 ( An XV ) Sub tufă de litru verde 52. Colindă Sub tufă de litru verde, Hoi a lărui, flori de măr, Sub tufă de litru verde, Mândru făgădău să vede, Da-n făgădău cine şede, Şede, şede-un jid bătrân Are-o fată ş-o covată Pita i-i nefrământată. Dimineaţă s-o sculat, Gozu-n poale l-o luat, L-o-aruncat spre răsărit Ş-o văzut turcii vinind - Iată, tată, ce-am văzut, Am văzut turcii vinind. - Nu te teme, fata mea, Ştiu eu cum te-oi apăra Te-oi lega în joljurele, Te-oi ascunde-n bordurele. Iată turcii c-o sosit: - N-aveţi fată de peţit? - Am avut, da’ o murit! Dacă nu-m’ credeţ’ cuvântu’ Haideţi şi v-arăt mormântu’ Pe mormântu’ fetii mele Ieste-on strat de cărăjele. De la Ioan Rob, 67 ani, Oarţa de Jos, 2011 Colecţia MIHAI ROGOJAN Practica metehăilor în Cetăţele Vatră a unor străvechi obiceiuri şi tradiţii populare – satul maramureşean – trăieşte şi astăzi cu aceeaşi intensitate ca şi în trecut momentele importante ale anului, ocupând astfel un loc aparte în viaţa spirituală românească. Sărbătoarea Anului Nou prilejuieşte desfăşurarea unor obiceiuri şi practici la care participă de obicei întregul sat. Anul Nou este considerat ca fiind ”o zi la anul” de fapt un ”fastul incipium”, care în ajunul zilei de 25 decembrie şi se termină în ziua de 6 ianuarie. Cele 12 zile sunt de fapt o prefigurare a întregului an viitor. Momentul cel mai important fiind ”ziua la anul” adică Anul Nou când ţăranul se gândeşte la roadele viitoare ale câmpului, fetele la măritat, feciorii la însurat etc. Între multele obiceiuri şi practici care au loc cu prilejul Anului Nou, un loc distinct îl ocupă ”pusul metehăilor”. În unele sate din Maramureş metehăilor li se mai spune şi ”moşi”. Obiceiul de a pune metehăi are rolul de a provoca fetele şi feciorii necăsătoriţi, de alfel aceştia se pun cu precădere numai fetelor şi feciorilor mai vârstnici. Toţi informatorii susţin că fetele şi feciorii care alegeau mai mult întârziind astfel căsătoria, aveau cei mai mulţi metehăi. Credinţa populară este aceea că acel căruia i s-a pus metehău se va căsători în cursul anului. ”Nici nu se mânie, că s-a mărita anu acela.”1 În cazul în care metehăul este pus la fată, atunci i se spune ”moş” şi este pus cu prilejul Anului Nou, iar dacă este pus la fecior i se spune ”babă” şi se spune în noaptea de Bobotează. Metehăii se confecţionează în mare taină de către grupuri de feciori respectiv de fete sau mai rar de grupuri de fete în coaliţie cu unul sau doi feciori, de obicei rude apropiate. Metehăul este de fapt o mascotă de dimensiunile unui copil de 10-12 ani, confecţionată dintr-un schelet de lemn îmbrăcat în paie sau fân peste care se puneau haine destul de uzate, bărbăteşti sau femeieşti, după caz. ”Moşul” era prevăzut cu anumite accesorii din care nu lipseau clopul, taşca, fluierul, iar ”baba” purta de obicei caierul şi fusul. Elementele esenţiale asupra cărora se insista în confecţionarea mascotei sunt barba şi organele genitale, care sunt puternic reliefate şi de dimensiuni exagerate. În confecţionarea acestora se folosesc câlţi de cânepă, morcovi, ceapă, piele şi bucăţi 1 Informator Maria Ţura, Cetăţele 146 memoria ethnologica nr. 56 - 57 * iulie - decembrie 2015 ( An XV ) Trei păcurărei (Mioriţa) 53. Baladă păstorească colind Trei păcurărei, Trei păcurărei, Trei turme de oi, Trei turme de oi, S-au suit la munte S-adune mai multe. Acolo-şi văzură Fată de maior Cu păr gălbeor. Hai fraţ’ s-o luăm Şi s-o cununăm Tu de i lua Noi te-om împuşca. Voi de mi-ţ’ puşca Metehăi; foto: Felician Săteanu de blană de oaie. Fiecare metehău este însoţit de câte un text scris pe hârtie sau pe tăbliţă de lemn. Textul era de obicei redactat în versuri populare şi mai rar în proză în care se arată cauzele pentru care cei cărora le sunt destinaţi metehăii au rămas necăsătoriţi, se face o sumară caracterizare a celui pe care metehăul îl întruchipează şi uneori se dau indicaţii privitor la o eventuală căsătorie între doi parteneri. Textul este absolut o creaţie ocazională, spontană, foarte liberă. În text sunt incluse uneori fragmente din cântece sau strigături cu condiţia să se armonizeze cu conţinutul. Uneori textul se afişează în locuri vizibile, uşor accesibile majorităţii locuitorilor satului pentru a fi citit. Dată fiind funcţia metehăilor, textul care se ataşează mascotei reprezintă unul din accesoriile absolut necesare pentru care merită multă muncă şi imaginaţie uneori fiind dovada unui deosebit simţ al versificaţiei. Iată Voi mi-ţ’ şi-ngropa În staul de oi Unde-i joc de miei. Sumăneşu meu Mi-a fi copârşeu, Lancea mè cè luce Mi-o puneţ’ de cruce, Fluierul meu drag Mi-l puneţ’ de steag, Vântu’ când a bate Prin el a străbate, Fluieru-a cânta, Mieii or juca, Oile m-or plânje Cu lacrimi de sânje. De la Ioan Rob, 68 ani, Oarţa de Jos, 2012 147 memoria ethnologica nr. 56 - 57 * iulie - decembrie 2015 ( An XV ) Vine-şi mare, cât de mare ! 54. Colindă Vine-şi mare, cât de mare, Vine-şi mare, cât de mare, Hoi lăr Doamne, Da’ de mare marjini n-are Marjinile-şi bat munţâle Şi stroptii stroptesc norii. Dar în dună ce-şi d-avură? D-avură-şi un bour sur Cu coarnile de d-auru, Dar în coarne ce-şi d-avură? Avură-şi un legănaşu, Legănaş de păltinaş. Da’-n leagăn cine-i culcatu? Domnu’ Sfântu-i-nfăşat. De la Ioan Rob, 68 ani, Oarţa de Jos, 2012 Trei cocoşi negri-şi cântară 55. Colindă Trei cocoşi negri-şi cântară, Trei cocoşi negri-şi cântară, Zori de zi să revărsară, Trei voinici să deşteptară, Trei voinici ardeleneşti Pe trei cai moldoveneşti. Unu-i alb ca omătu’, un text prin care metehăul se adresează fetei: Suflă vântul crengile Mi-am pierdut opincile De când umblu pe la tine Şi tu nu te uiţi la mine. Ţi-am adus şi horincuţă Am aicia în străistuţă Las să beu câtu-i amaru, Nu mi-oi bé boii şi caru. Sau în textul următor, care se adresează direct şi cu tendinţă: Hăi, Mărie, fătu meu, Ţ-am adus on metehău Are pipă şi jaşcău Şi la pipă surcalău Şi dohan mult în jaşcău Şi dacă i-i fi soţâie Ţ-a da câte-on pic şi ţie. ..................................... Ş-apoi hai la nunta ta Om juca de ni chema, De nu, dracu v-a lua.2 După ce mascota a fost confecţionată, în seara de Anul Nou sau de Bobotează, mai spre dimineaţă, este transportată de grupurile care au confecţionat-o la locul destinaţiei şi instalată în locuri vizibile, dar foarte greu accesibile: vârful casei, acoperişul şurii, pomi foarte înalţi. A doua zi are loc adevăratul spectacol, pentru că metehăul, fiind descoperit, trebuie coborât. Se porneşte o adevărată luptă între familia fetei căreia îi este destinat metehăul şi grupurile de curioşi care doresc să ajungă primii la mascotă pentru a citi cu glas tare textul, care întotdeauna produce mult haz. Textul sancţionează în acelaşi timp anumite aspecte negative din comportamentul fetei sau al feciorului. Un aspect deosebit al acestui obicei îl constituie faptul că, mai ales în trecut, metehăul putea fi şi viu. Astfel, se căuta un fecior care să accepte să fie pus drept metehău la casa unei fete. În acest caz, feciorul era îmbrăcat de către un grup de feciori în paie sau coceni de porumb. Spre dimineaţa Anului Nou, metehăul era dus şi pus cât mai aproape de casa fetei uneori era rezemat chiar de tărnaţul casei, aşa încât fata îl afla cu uşurinţă şi îl ducea în casă, îl servea, dar numai în cazul în care era recunoscut şi fetei îi plăcea de el. Se pare că în trecut erau duşi în casă nu numai metehăii vii ci şi mascotele, 2 Informator Gheorghe Ţura, Cetăţele 148 memoria ethnologica nr. 56 - 57 * iulie - decembrie 2015 ( An XV ) bineînţeles numai în cazul în care persoana reprezentată era agreată de familie. Mascotele erau jucate de fete iar pe urmă erau puse după masă şi udate cu ţuică, spunându-se un descântec pe care, din păcate, numeni nu mai ştie să-l reproducă. Dată fiind însăşi credinţa poporului în eficacitatea acestui obicei în ultimă instanţă căsătoria celui vizat – lucru care de multe ori se întâmpla după mărturia unor informatori, mai ales în cazul metehăilor vii – vedem că obiceiul ca atare are nu numai o latură bufonă, satirică ci mai ales o latură profund umană, obiceiul având menirea de a influenţa destinul, astfel că toţi oamenii să poată face primul pas important în viaţa socială – căsătoria – fapt subliniat cu uşoară ironie într-un cântec din care nu s-a mai păstrat decât un fragment: Mă uitai într-o fântână, M-am văzut fată bătrână Ş-am fugit o săptămână. Mă-ntâlnii c-on metehău L-am rugat să fie-al meu Şi păru pân clop să-i iasă Numa să mă văd mireasă.3 Metehăii – obicei străvechi, dar de o mare importanţă şi complexitate, şi-a păstrat până în zilele noastre valenţele sale educative. Conţinând elemente de satiră, atât prin modul cum este realizată mascota cât şi prin textul care o însoţeşte, obiceiul rămâne un spectacol viu la care participă întreaga comunitate a satului, este spectacolul de început ce se petrece într-o ”zi la anul”. Unu-i sur ca porumbu’, Unu-i negru ca corbu’. Haideţi, fraţi să ne- ntrebămu, Care ce moarte ne- avemu. La cel mic i s-o vujitu S-aivă moarte de cuţâtu, De cuţât fără rujină, Să moară-n ţară străină. Fraţilor, mă ascultaţi, Atâta să m-aşteptaţi Pân-oi mere la mama Şi-n jenunchi o voi ruga Ori cu bani că m-a plăti, Ori cu păru’ m-a jeli. Nici cu bani nu te-oi plăti, Nici cu păr nu te-oi jeli, Io-n codrii nu te-am mânat, Numa’ cu oameni în sat, Nu-n codrii cu tâlharii, Numa-n sat cu oamenii. Rămâi, mamă, sănătoasă Ca ş-o pară viermănoasă Că şi io merg sănătos Ca un măr putregăios. Mâine-n zori când ti-i trezi, Şi afară îi ieşi I-auzî ciori cârăind Carne din mine mâncând. De la Rob Ioan, 67 ani, Oarţa de Jos, 2011 3 Informator Dionisie Costin, Cetăţele 149