memoria ethnologica nr. 52 - 53 * iulie - decembrie 2014 ( An XIV )



ANA OLOS



Anton Golopenţia: Rapsodia epistolară  la final 1



Născut la Prigor (Caraş-Severin) în 1909, cu studii de Drept şi Filosofie la Bucureşti, cu stagii de specializare la Paris şi Berlin, un doctorat în sociologie la Leipzig,  membru în echipele de cercetare ale lui D. Gusti, şef de cabinet al lui D. Gusti când acesta a devenit ministru, director al Institutului Central de Statistică (1948),  judecat apoi în procesul lui Pătrăşcanu, sociologul Anton Golopenţia, fondator al şcolii româneşti de geopolitică, s-a stins în închisoarea de la Văcăreşti în septembrie 1951, lăsând în urmă o operă neterminată.
După publicarea primelor volume din Opere complete2   şi a documentelor cercetării conduse de Anton Golopenţia şi echipa sa în Transnistria (1941-43) 3, prin apariţia volumul IV, şi ultimul, din monumentala Rapsodie epistolară (umând să mai fie publicate scrisorile în limbi străine), Sanda Golopenţia, Emerita de la Brown University, se apropie de încheierea recuperării şi redării culturii româneşti a moştenirii rămase de tatăl său, dând astfel un nou sens a ceea ce s-a înţeles până acum prin restitutio ad integrum.
Aşa cum au scris şi recenzenţii volumelor precedente ale corespondenţei, avem de a face cu o intreprindere exemplară şi unică, atât în ce priveşte valoarea scrisorilor în sine, păstrate ca printr-o minune dat fiind destinul tragic al familiei Golopenţia, cât şi prin acribia şi probitatea intelectuală a celei care le-a dat o nouă viaţă scrisorilor printr-o muncă uriaşă de descifrare, ordonare, transcriere, adnotare şi comentare.  Acest gest de reverenţă şi dragoste filială reconstituie nu numai imaginea lui Anton Golopenţia văzut de familie, prieteni şi colaboratori, ci mijloceşte o reconstituire a „interbelicului” şi a unei generaţii  excepţionale de tineri intelectuali români, formaţi şi afirmaţi în context european.
Iniţiativa publicării scrisorilor fusese făcută de Ştefania Golopenţia, soţia sociologului, care, în 1977, predase la Editura Eminescu o selecţie din corespondenţa lui A.G., dar s-a stins din viaţă în 1979 fără ca volumul să fi fost tipărit. Selecţia de scrisori va fi publicată de Sanda Golopenţia abia în 19994. Ea însăşi porneşte procesul de recuperare a întregii corespondenţe – Rapsodia epistolară – în ordinea alfabetică a corespondenţilor, primul volum apărând la Editura Albatros în 2004. Acesta a cuprins între schimburile  epistolare masive, pe cele cu Petru Comarnescu sau cu Miron Constantinescu care, iniţial membru al echipei de cercetare condus de A. G., va deveni un personaj politic influent în vremea comunismului şi, cum menţionează editoarea în Introducerea la volumul IV, „va trasa sarcina” recuperării activităţii sociologice a lui A. G. unor subalterni (XXX). Volumul II conţine corespondenţa „de dragoste” şi „de lucru” dintre A. G. şi Ştefania Golopenţia,  volumul III fiind dominat de corespondenţa lui A. G. cu familia şi cu profesorul-mentor Dimitrie Gusti.

1 Anton Golopenţia. Rapsodia epistolară: Scrisori primite şi trimise de Anton Golopenţia (1923-1950). Volumul IV (Marele Stat Major - Iuhim Zelenciuc).Text stabilit de Sanda Golopenţia şi Ruxandra Guţu Pelazza. Introducere şi note de Sanda Golopenţia.Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2014, 699 p.
2  Vol. I Sociologie. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001, 812 p. şi vol. II Statistică, demografie şi geopolitică. Univers
Enciclopedic, 2002, 704 p.
3   Românii de la Est de Bug. Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2006, Vol. I şi II, 1546 p.
4   Ceasul misiunilor reale: scrisori către Petru Comarnescu, Ştefania Cristescu (Golopenţia), Dimitrie Gusti, Sabin
Mănuilă, Iacob Mihăilă, H. H. Stahl şi Tudor Vianu.  Editura Fundaţei Culturale, Bucureşti,  1999




246
memoria ethnologica nr. 52 - 53 * iulie - decembrie 2014 ( An XIV )



De o deosebită valoare orientativă este Introducerea Sandei Golopenţia la volumul IV
– „O rapsodie epistolară a interbelicului românesc”–   conţinând „remarci privindu-l în exclusivitate cât şi comentarii ale unor linii de forţă care nu au devenit vizibile decât o dată cu publicarea integrală a seriei” (XXVII), fapt care ne determină să zăbovim în special asupra ei.
Se începe cu informaţii despre structura cantitativă a volumului IV, ce întruneşte un corpus enorm de scrisori trimise şi primite de la 280 de corespondenţi (între 1923-1950) şi acoperind literele de la M la Z. Aşa cum citim într-o notă de subsol, „numărul acesta, egal cu numărul schimburilor epistolare din ansamblul Rapsodiei e inferior realităţii, întrucât au existat corespondenţi  multipli”  (LXXXVIII).  La  corespondenţele  „masive”  având  un  „caracter existenţial” apare numele binecunoscut al lui Tudor Vianu dar şi al mai puţin cunoscutului Victor Rădulescu-Pogoneanu, în timp ce schimburile epistolare cu Mihai Pop, Iacob Mihăilă, Octavian Neamţu şi H.H. Stahl, au un caracter profesional (XXX). Dar, afirmă autoarea, un rol important îl au „şi unele din schimburile epistolare minime, care scot din umbră şi uitare episoade istorice şi oameni”, exemple fiind Nicolae Titulescu şi Aureliu Ion Popescu XXXI). Am putea adăuga scrisoarea lui Constantin Noica adresată Ştefaniei Golopenţia, în care filosoful se oferea să traducă, la aproape douăzeci de moartea lui A.G., teza de doctorat a acestuia, în vedera publicării în străinătate.
Comentând „scrisori ale adolescenţei”, Sanda Golopenţia ne înfăţisează câţiva dintre prietenii statornici ai tatălui său. Corespondenţa cu Tudor Vianu, asistent onorific la seminarul lui D. Gusti şi participant la campania monografică de la Drăguş, de pildă, reflectă căldura relaţiei dintre profesor şi student, schimbul de informaţii şi idei despre perioadele petrecute în Germania, etc.. Aflăm lucruri interesante şi despre T. Vianu care, datorită faptului că între temele de sociologia culturii alesese cinematografia, a pregătit terenul pentru filmele sociologice ale Şcolii Gustiene” (XXXVII).
Sub titlul „Scrisori ale solidarităţii”, ni se prezintă corespondenţa cu Octavian Neamţu, a cărei a doua etapă este de „conlucrare la distanţă” în vederea  publicării unei reviste de orientare a tineretului din întreaga Românie, pentru a se contracara influenţa „eseiştilor” şi
„gardiştilor” (XLV). Pregătirea tezei de doctorat în Germania îi permite lui A. G., la fel ca şi prietenilor săi studenţi peste hotare, să-şi construiască o altă imagine despre situaţia României în contextul relaţiilor internaţionale. A. G., pe care situaţia din Germania îl făcuse să realizeze că din acel moment nu se mai putea separa politica internă şi externă a statelor, îi scrie în 1936 lui N. Titulescu – eliminat din guvern deoarece preconizase o apropiere a României de U.R.S.S.
–, susţinând „caracterul  geopolitic prevăzător” al concepţiei titulescien (LI).
Schimbul de scrisori dintre A. G. şi H.H. Stahl este prezentat pentru că reflectă problemele cercetărilor pe teren şi a tensiunilor iscate din pricina unor viziuni diferite între D. Gusti şi colaboratorii săi. H.H. Stahl considera campania cercetărilor monografice încheiată, iar vechea monografie moartă, el dorind să facă o monografie de unul singur, orientându-se spre trecut şi morfologia sătească (LIII). El deplângea deja în 1934 sfârşitul iminent al satului românesc, susţinând că sarcina sa era să alcătuiască  procesul verbal al acestei dispariţii. Considera că tânărul A. G. era singurul dintre cercetători care putea îmbina teoria cu practica, datorită dragostei sale pentru sat  şi-l aştepta cu nerăbdare să revină în ţară. (LV). Totuşi, H.H. Stahl, gata să accepte compromisul când era vorba să-l contrazică pe profesorul Gusti, a fost printre cei care s-au opus iniţiativelor lui A.G..
Editoarea numeşte corepondenţa dintre A. G. şi Mihai Pop „scrisorile conclucrării”, datorită afinităţilor dintre cei doi şi bunei lor colaborări în monografia satului Dâmbovnic (LVI),




247
memoria ethnologica nr. 52 - 53 * iulie - decembrie 2014 ( An XIV )



cercetare iniţiată şi condusă de A. G. în 1939. Spre deosebire de metoda de cercetare a echipei profesorului Gusti, A.G. credea în cercetarea satelor „pe probleme cheie, în locul monografierii exhaustive”, susţinând introducerea aparatului statistic în colectarea şi prelucrarea datelor, urmărindu-se, de exemplu, starea populaţiei, mişcarea ei, evoluţia postbelică a proprietăţii agricole, analiza economică a gospodăriilor rurale etc. (LXI). Cercetarea din plasa Dâmbovnic, Argeş,  a  devenit  astfel  prima  monografie  sociologică   zonală  din  România.  Lectura corespondenţei  dintre cei doi (unele scrisori adresate de M.P. lui A.G. fiind colective) arată căldura şi dragostea cu care era privit A. G. de către colaboratorii săi. Lungile scrisori adresate de Mihai Pop, pe ton glumeţ în 1932, cu „Iubite şi prea înăcrite Director, Custode şi membru în diverse comitete şi comiţii” sau cu „Iubite domnule Şef, Director, Monografist emerit şi dorit etc. etc.,” (p. 254-55), iar mai apoi, spre sfârşitul deceniului, afectuos, dar fără veselie, doar cu
„Dragă Anton”, sunt edificatoare. Dar importanţa scrisorilor depăşeşte cu mult interesul particular. Astfel cele două rapoarte trimise ministrului D. Gusti despre cercetarea de la Dâmbovnic, incluse în corespondenţă, oferă cititorului o imagine despre anvergura şi seriozitatea cercetărilor pe teren în satele din Argeş. Dacă în scrisorile adresate, cu entuziasm juvenil, de Mihai Pop lui A.G. despre modul în care urma să se desfăşoare cercetarea pe teren, rapoartele despre munca întreruptă după 58 de zile, cu echipa eterogenă ca pregătire revocată din pricina situaţiei politice în septembrie 1939, reflectă deja munca temeinică depusă şi intenţia de a se continua documentarea în bibliotecile din Bucureşti, la fel şi necesitatea imperioasă de a se relua lucrul pe teren.
Conştientă de faptul că unii dintre corespondenţi sunt necunoscuţi pentru mulţi cititori, Sanda Golopenţia realizează două superbe portrete de intelectuali români, deveniţi şi ei victime ale regimului comunist. Primul, Victor Rădulescu-Pogoneanu (LXVI-LXXXIII) „face parte, împreună cu B. Coste, din aripa diplomatică a ‹cvadruplei alianţe› tinereşti de la începutul anilor
1930, în care intră, alături de ei, A.G. şi Neamţu, ultimii doi ştiind de timpuriu că vor lucra în ţară pentru cultura românească” (LXVI). Lui Pogoneanu îi trimite tânărul A. G. observaţiile sale despre Germania, unde a devenit „bun român adeseori împotriva Germaniei”, căci şederea acolo îi deschide ochii şi asupra celor ce se întâmplă în ţară, realizând necesitatea unei metode pentru interpretarea lucidă a faptelor (LXVIII). Iată ce-i scria A.G. lui V. R.-P. în mai 1935:
„Câştigul adevărat al şederii mele în Germania e că am ajuns să văd limpede toate articulaţiile României vremii noastre şi situaţia ei în lume. Aici, unde incontestabil că vezi cum se mişcă istoria, ţi se  ascut ochii pentru conflictele latente şi problemele evitate. Istorie românească am făcut serios, statisticile noastre le-am gândit, experienţa mi-am lămurit-o cât se poate. / Gândul că imaginea la care am ajuns ar putea lămuri multe feţe ale dezorientării noastre postbelice, că pot indica alt drum celor tineri, mi-a venit prin ianuarie. Am umplut atunci, în câteva zile un dosar întreg cu notiţe, formulări, schiţe. Dominat de dorul acestui îndreptar, abia am mai putut face altceva (p. 353).”
Portretul lui V. R.-P. din introducere e întregit de schiţa biografică, notele şi comentariile editoarei. La fel se întâmplă cu absolut toţi corepondenţii din volum, oferindu-se informaţii suplimentare, referiri la personalităţi, la articole apărute în diferite reviste acum în arhive, mergând până la a cita, de pildă, şi informaţii din interviurile televizate ale Eugeniei Vodă etc., toate acestea întru edificarea cititorilor, dar atestând şi enorma muncă de documentare în editarea corespondenţei.
Un alt fel de interes prezintă paginile, adevărat, mai puţine, dedicate lui Aureliu Ion
Popescu (LXXXIII-LXXXVIII). Economist şcolit peste hotare, fost bursier la London School




248
memoria ethnologica nr. 52 - 53 * iulie - decembrie 2014 ( An XIV )



of Economics (1818-1923) şi al Fundaţiei Rockefeller la Columbia University din New York, mai apoi profesor la Paris, specialist în probleme de politică monetară în ţară, colaborator cu recenzii la revista „Arhiva” despre cărţile unor reputaţi economişti străini (să-l amintim doar pe John Maynard Keynes) sau referitoare la relaţii internaţionale. (Merită reţinută referirea la recenzia cărţii lui Charles Upson Clark, apărută la New York în 1927: Besserabia – Russia and Roumania on the Black Sea, care ar putea  prezenta interes şi în context actual.) La fel de important e „transferul” lui Al. Popescu, din  activitatea în diferite ministere la cea de întemeietor al unei ferme model la Perieţi, considerând că prosperitatea satelor s-ar putea întemeia pe producţia agricolă mică şi mijlocie, în opoziţie cu producţia industrială de serie preconzată de Marx (LXXXV). După instalarea regimului comunist, Al. Popescu a fost trimis la canal şi ferma model devalizată. Reintrată în posesia ruinelor fermei, fiica agronom a soţiei lui Popescu a donat ceea ce a mai rămas Muzeului Naţional de Agricultură din Slobozia, iar ferma din Perieţi e recunoscută de Ministerul Culturii în 1996 ca singurul monument de istorie agrară din România (LXXXVIII).
Sub titlul „Vocile scrisorilor” (LXXXVIII-CXIV), recapitulând, autoarea face distincţie între „grupurile proxime” (A), incluzându-l şi pe A.G., alături de membrii familie, gazde, colegi de liceu sau de facultate, mişcarea gustiană, Minisiterul Instrucţiei, Cultelor şi Artelor, cei din redacţie sau colaboratori ai revistei „Sociologia românească”, arestaţi, deţinuţi şi grupuri din care A.G. nu face parte (B), de pildă sociologi, geografi, istorici, funcţionari la Ministerul de Externe, scriitori, artişti plastici, asociaţii culturale etc., grupările îmbogăţindu-se prin note şi comentarii (XCIV).
Dacă în multe dintre scrisorile din tinereţe din volum apăruseră consideraţii despre arta epistolară, citate şi de Sanda Golopenţia, în ultima parte a Introducerii, după un sumar al celor realizate prin publicarea scrisorilor, se găsesc observaţii ale profesoarei cu referire la diferenţa dintre corespondenţă şi istoria orală – ambele importante surse de informaţie:
„Scrisorile, scrise de obicei la cald, în miezul întâmplărilor, tind să fie mai precise decât istoria  orală,  în  care  neajunsurile  memoriei  sau,  dimpotrivă,  travaliul  ei  de  justificare, raţionalizare,  exaltare  a  importanţei  celui  care  rememorează  ne  îndepărtează,  deseori considerabil, de faptul brut. / Confruntând documente distincte, scrise sau vorbite liber cum sunt scrisorile şi dialogurile de istorie orală cu documentele scrise sub imperiul forţei, cum sunt declaraţiile în situaţii de arest, măsurând distanţele dintre ele şi căutându-le explicaţia, ne putem apropia treptat de realitatea pe care fiecare dintre ele o spune pe cât o ascunde. Rapsodia epistolară, ca şi Ultima carte5    se vor piese ale imensului puzzle din care încercăm să asamblăm trecutul apropiat al generaţiilor care ne-au precedat”  (XCVIII)”.
Din câte se vede din cele prezentate, infim de puţin faţă de câte s-ar putea scrie, cele patru volume ale Rapsodiei epistolare, deşi pot fi citite alegând şi zăbovind asupra schimbului de scrisori dintre A. G. cu unul sau altul dintre corespondenţi, dimensiunea copleşitoare a volumelor editate şi complexitatea faţetelor perioadei istorice, ar putea servi ca material de studiu multor cercetători, fie ei istorici, sociologi, etnologi, etc.. Iar modul exemplar în care au fost editate scrisorile ar putea fi util pentru cei care ar intreprinde o atare muncă de acum încolo.
Fie prin cărţile proprii sau ca recuperatoare şi editoare a operei părinţilor săi, Profesoara Sanda Golopenţia devine, prin temeinicia a tot ceea ce face, un adevărat model pentru tânăra generaţie de cercetători români, oriunde s-ar afla ei.

5   Ultima carte. Text integral al declaraţiilor în anchetă ale lui Anton Golopenţia aflate  în Arhivele S.R.I., Editura
Enciclopedică, Bucureşi, 2001, 868 p.




249