memoria ethnologica nr. 52 - 53 * iulie - decembrie 2014 ( An XIV ) LOREDANA ILIN GROZOIU1, ROMÂNIA Cuvinte cheie: ritual funerar, colivă, cultul morţilor, suflet Coliva – simbol al legăturii dintre cei vii şi cei răposaţi* Rezumat Coliva, preparată din grâu fiert, închipuie însuşi trupul mortului, deoarece hrana principală a trupului omenesc este grâul din care se face pâinea. Ea este, totodată, o expresie materială a credinţei în nemurirea sufletului şi înviere deoarece, aşa cum bobul de grâu trebuie să cadă în pământ şi să putrezească pentru a da un nou colţ, aşa şi trupul omului va elibera sufletul spre o nouă existenţă numai după ce se preface în elementele din care a fost creat. Legănarea sau ţinerea de colivă de către preot şi cei apropiaţi răposatului în timpul cântării Veşnica pomenire simbolizează, pe de o parte, menţinerea legăturii dintre lumea de aici şi lumea de dincolo, iar pe de altă parte, înălţarea sufletului celui adormit către Dumnezeu. 1 Institutul de Cercetări Socio-Umane „C. S. Nicolăescu-Plopşor”, Craiova, România; * Articolul face parte din proiectul de cercetare Credinţe creştine şi practici rituale în spiritualitatea oltenească, inclus în programul de cercetare al Institutului de Cercetări Socio-Umane „C. S. Nicolăescu-Plopşor”, Craiova: Biserică şi societate în sud-vestul României (sec. XVI-XX). 160 memoria ethnologica nr. 52 - 53 * iulie - decembrie 2014 ( An XIV ) Key words: funerary ritual, koliva, the cult of the dead, soul Koliva – a Symbol of the Connection between the Living and the Dead Summary Koliva, a ritual food prepared from boiled wheat grains, represents the body of the passed away person, for the reason that the main food of the human body is the wheat from which bread is made. Moreover, it represents a material expression of the faith in the immortality of the soul and in resurrection, meaning that if the wheat grain has to enter the ground and rot in order to sprout again, the same way, the human body will release the soul towards a new existence only after it is transformed into the elements it was created from. The swaying or the holding of koliva by the priest and the people close to the deceased, while it is sang Veşnica pomenire (memory eternal), symbolises, on one hand, the maintaining of the connection between this world and the other side one and, on the other hand, the raising on the dead person’s soul towards God. 161 memoria ethnologica nr. 52 - 53 * iulie - decembrie 2014 ( An XIV ) Coliva – simbol al legăturii dintre cei vii şi cei răposaţi Vom porni analiza noastră de la afirmaţia Deliei Suiogan, potrivit căreia: „Grâul şi porumbul sunt simbolurile fertilităţii şi renaşterii. Germenele de grâu şi de porumb reprezintă atât omul, cât şi Cosmosul, ambele se seamănă, cresc, se coc şi apoi se recoltează, fiind vorba despre naştere, viaţă şi moarte, cele trei vârste specifice omului, dar şi Naturii”2. Evoluţia seminţei în rod, ca şi trecerea omului, nu înseamnă a merge spre moarte, ci a renaşte, a deveni. Este vorba despre acea devenire care presupune, negreşit, repetate confruntări cu limita, dar această cale e singura care ne îndrumă către o stare superioară, anulând limita şi făcându-ne părtaşi la eternitate (veşnicie). Vechimea şi rolul grâului în agricultura românească, obiceiurile şi credinţele referitoare la cultivarea acestuia, întrebuinţarea spicului de grâu şi a uneltelor agricole în ornamentica populară, tematica predominant agrară a unor reprezentative creaţii folclorice, dar şi ipostaza lui de ofrandă rituală, ori „pâinea noastră cea spre fiinţă” care se prepară din grâu, iată numai câteva argumente care ne îndreptăţesc să vorbim despre o „civilizaţie a grâului” în spaţiul românesc. Grâul se alătură acelor elemente rituale ale culturii materiale şi spirituale care înglobează o gamă diversificată de semnificaţii, dar se şi particularizează printr-o simbolică cu totul deosebită, astfel încât, aproape nu există obicei (cu precădere cele ataşate ciclului calendaristic) în derularea căruia să nu-i fie remarcată prezenţa3. Mergând în continuarea acestei idei, vom fi de acord cu Ivan Evseev care afirma că: „La români, unde grâul se cultivă de milenii, el este prezent în toate obiceiurile calendaristice, în care constituie şi un mijloc de stimulare a fertilităţii, dar şi principalul scop al actelor de magie agrară (...). Prezenţa sa magică şi sacră, în acelaşi timp, se constată în toate riturile de trecere”4. Trebuie să avem în vedere că în spaţiul cultural românesc există un cult străvechi al grâului, cu rădăcini adânci în preistorie. Încă din neolitic, „oamenii credeau în puterea pământului dătător de hrană şi de viaţă. Pământul este mama vieţuitoarelor şi trebuie socotit ca o femeie din sânul căreia se naşte tot ce e viu. Religia lor consta, deci, în adorarea pământului sub chipul unei femei fecunde, şi oamenii îi purtau icoana, un idol mititel de os sau de pământ legat la gât, spre a-i feri de tot răul. Cultul femeii fecunde reprezenta cultul pământului şi nu, cum s-a crezut, oglindirea orânduirii matriarhatului în ginţile neolitice”5. Herodot6 şi Strabon7 menţionau faptul că tracii de la nordul Dunării semănau grâul, pe care îl utilizau în alimentaţie, iar Ovidiu8 preciza că geto-dacii cultivau pământul chiar şi în vremurile cele mai tulburi. O serie de mărturii scrise consemnau exportarea grâului geto-dac în Grecia. Iată ce nota, în acest sens, Pliniu cel Bătrân: „Grecia a apreciat şi grâul din Pont care n-a ajuns însă până în Italia (...). Grâul se deosebeşte şi în privinţa paiului, căci e de calitate mai bună cu cât acesta este mai greu. Grâul din Tracia este îmbrăcat în mai multe cămăşi din pricina frigurilor mari din acel ţinut. Din această cauză, şi fiindcă ogoarele sunt acoperite cu zăpadă, a fost creat grâul de trei luni, numit 2 Delia Suiogan, Simbolica riturilor de trecere, Bucureşti, Editura Paideia, 2006, p. 179. 3 Vezi Loredana-Maria Ilin-Grozoiu, Grâul – materie hrănitoare şi element ritual cu valenţe simbolice în practicile din Oltenia, în „Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane «C. S. Nicolăescu-Plopşor»”, nr. XIV/2013, Bucureşti, Editura Academiei Române, pp. 223-236. 4 Ivan Evseev, Enciclopedia simbolurilor religioase şi arhetipurilor culturale, Timişoara, Editura „Învierea”, 2007, pp. 241-242. 5 P. P. Panaitescu, Introducere în istoria culturii româneşti, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1969, p. 30. 6 Herodot, Istorii, IV, 17. 7 Strabon, Geografia, III, 4, 17. 8 P. P. Panaitescu, op. cit., p. 37. 162 memoria ethnologica nr. 52 - 53 * iulie - decembrie 2014 ( An XIV ) astfel pentru că, după aproape trei luni de la semănat, este cules o dată cu grâul din restul lumii”9. Şi Polibiu preciza că negustorii greci importau, prin intermediul cetăţilor greceşti din Pontul Stâng, grânele din regiunea Dunării de Jos10. Mărturii despre rolul însemnat pe care îl avea cultivarea grâului în economia geto-dacilor sunt uneltele agricole de fier şi însemnatele cantităţi de seminţe carbonizate de cereale sau leguminoase, descoperite în aşezările acestora11. Şi în perioada stăpânirii romane, bogăţia holdelor de grâu este dezvăluită de uneltele agricole de tradiţie dacică, alături de cele de provenienţă romană, de ustensilele şi instalaţiile de măcinat şi copt, nelipsite din orice aşezare. În secolele următoare, izvoarele scrise şi vestigiile civilizaţiei materiale atestă cultivarea grâului de către locuitorii de la nord de Dunăre. Astfel, într-o cronică bizantină, care prezenta lupta dintre oştile lui Sviatoslav şi cele bizantine, din anul 971, se consemna şi prezenţa „semănăturilor de grâu, mei, fân şi altele în regiunile de pe malul stâng al Dunării, din apropierea Silistrei de astăzi”12. O serie de documente şi însemnări ale unor călători străini vorbesc despre cultivarea grâului şi în Evul Mediu, Ţările Române fiind un adevărat grânar pentru statele vecine şi Poarta Otomană. Drept dovadă, iată ce nota, în anul 1598, prelatul catolic Filippo Pigafetta: „Într-adevăr, cele trei provincii Transilvania, Ţara Românească şi Moldova sunt trei cămări mari, îmbelşugate şi nesecate din care se aduc alimente la Constantinpol, grâne de orice fel...”13; în acelaşi sens, merită menţionată şi relatarea negustorului italian Bartolomeo Locadello, din anul 1641: „Bogăţia Ţării Româneşti stă în marele belşug de grâu, din care se opreşte cantitatea necesară pentru nevoile ţării şi se mai trimit acum de ajuns şi în ţările vecine, iar ceea ce prisoseşte este cumpărat de negustorii turci şi greci şi este dus pe Dunăre – în Marea Neagră – până la Constantinopol”14. Grâul face parte din categoria elementelor a căror simbolică, practic nelimitată, este departe de a putea fi repertoriată; acest element ritual, cu multiplele lui disponibilităţi, este de nelipsit din recuzita riturilor de separare a celor două lumi, dublate însă de riturile de cinstire a celor trecuţi în lumea de dincolo; în cadrul acestor rituri, spicul sau bobul de grâu, după cum vom vedea pe parcursul demersului nostru, este simbolul fundamental al morţii şi reînvierii. Actul ritual al oferirii pomenii, cu rădăcini în cultul morţilor, a dobândit în cultura tradiţională dimensiuni şi semnificaţii cu totul deosebite, conferind o notă caracteristică spiritualităţii româneşti. Sacrificiile de tip pomeni sunt forme prin intermediul cărora cei de aici îşi exprimă respectul şi recunoştinţa faţă de cei plecaţi Dincolo, „morţii şi viii reprezintă verigile unui lanţ familial fără sfârşit”15. Ni s-a părut interesantă, în acest sens, afirmaţia Ofeliei Văduva, potrivit căreia: „Practica pomenii este strâns legată de noţiunea de datorie, de obligaţie morală (a celor vii faţă de cei morţi), dar poate fi inclusă şi în strategia de liniştire, de asigurare a unui răspuns favorabil din partea celor morţi, în cazul împlinirii ei”16. Derivă de aici ideea că în mentalitatea tradiţională românească, practica dăruirii ofrandelor pentru morţi devine obligatorie, orice abatere fiind condamnată de societate. 9 Pliniu, Istoria naturală, XVIII, 7 (12), 63 şi 69. 10 Polibiu, Istorii, IV, 38, 5. 11 Gheorghe Iordache, Ocupaţii tradiţionale pe teritoriul României, vol. I, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1985, p. 16. 12 Ştefan Olteanu, Aspecte ale dezvoltării agriculturii pe teritoriul Moldovei şi Ţării Româneşti în sec. X-XIV, în „Terra nostra”, vol. II, 1971, p. 33. 13 Călători străini despre Ţările Române, vol. III (volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu), Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1971, p. 560. 14 Idem, vol. V, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1973, p. 34. 15 J. T. Adison, Viaţa după moarte în credinţele omenirii, Bucureşti, Editura Herald, 2003, p. 35. 16 Ofelia Văduva, Magia darului, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997, p. 135. 163 memoria ethnologica nr. 52 - 53 * iulie - decembrie 2014 ( An XIV ) Pomana pentru morţi, care marchează etapele de trecere de aici-acolo, momentele de separare şi apoi de integrare a celui plecat la cele veşnice, se săvârşeşte fie la casa decedatului, fie la biserică sau la mormânt. În actul ritual al împărţirii, alimentele dobândesc valenţe magico-rituale fiindcă trimit la ideea de sacrificiu; se are în vedere, în prezentul context, sacrificiul bobului de grâu pentru a frământa pâinea şi cel al animalului pentru carne. Efortul depus pentru pregătirea alimentelor, dar şi oferirea acestora ca „pomană” trebuie percepute tot ca forme de sacrificiu17. Coliva, ca şi pâinea (colac sau prescură) închipuie însuşi trupul decedatului, hrana principală a trupului fiind pâinea care se face din grâu, acesta reprezentând simbolul învierii (Ioan 12, 24); coliva, preparată din grâu fiert, este simbolul credinţei în viaţa veşnică, după cum ne încredinţează Domnul nostru Iisus Hristos: „Adevăr, adevăr zic vouă: grăuntele de grâu, căzut pe pământ, de nu va muri, el singur rămâne, iar de va muri, el multe roade aduce” (Ioan 12, 24). Potrivit învăţăturii Sf. Apostol Pavel: „Cum se vor scula morţii şi cu ce trup vor învia? Nebune, tu ce semeni nu înviază, de nu va muri mai întâi. Şi ce semeni, nu trupul care va să se facă semeni, ci numai grăunţul gol; de se întâmplă de grâu sau de altceva din celelalte. Iar Dumnezeu îi dă lui trup, precum voieşte şi fiecărei seminţe, trupul ei. Nu tot trupul este acelaşi trup; ci altul trupul oamenilor şi altul trupul dobitoacelor şi altul al peştilor şi altul al păsărilor. Sunt trupuri cereşti şi trupuri pământeşti. Alta este slava celor cereşti şi alta a celor pământeşti. Alta este slava soarelui şi alta slava lunii şi alta slava stelelor, că stea se deosebeşte în slavă. Aşa şi învierea morţilor. Seamănă-se în nestricăciune; seamănă-se în necinste, scula-se-va în slavă; seamănă-se în nestricăciune, scula-se-va în putere; seamănă-se trup sufletesc, scula-se-va trup duhovnicesc...”18. Principalele secvenţe care compun ritualul preparării colivei valorifică virtuţile grâului, care în contextul riturilor funerare, are semnificaţia de „panspermie” sau sămânţă regeneratoare” şi simbolizează renaşterea la toate nivelurile vieţii19. Strângerea laolaltă a boabelor de grâu, în vederea preparării colivei/pâinii, semnifică comuniunea spirituală care uneşte toate mădularele Bisericii. Iată cât de bine a reuşit să surprindă această idee Sf. Ioan Gură de Aur: „Deşi alcătuită din multe boabe de grâu, pâinea este astfel unită încât boabele nu apar, deşi rămân ele însele; aşa trebuie să se unească şi oamenii, unii cu alţii, întru Hristos”20. În Oltenia, etapele de preparare ale colivei respectă anumite norme, care deşi pe parcursul derulării timpului au cunoscut o dinamică descendentă, conservă segmente distincte ale ansamblului ritual. Operaţiile preliminare preparării acestui element simbol (în cadrul căruia se unesc sensurile mai multor simboluri) sunt supuse normei folclorice, după cum putem observa şi din următoarea relatare din Stoiceşti, jud. Dolj: „Grâul, înainte de a-l pune pe foc, să fiarbă, pentru colivă, se întinde pe o laviţă şi se alege bob cu bob ca să nu rămână neghină. Se spală din nouă ape, ca să fie curat, până când ultima apă este limpede ca lacrima şi se pune la înmuiat în apă cam 2-3 ore, în ceaunul în care îl fierbem. Punem apă cât să-l acopere”21; la Cioroiu, jud. Olt: „Întindeam grâul pe o masă, îl spălăm într-un vas mare, îl frecăm în palme şi îl clătim din nouă sau doisprezece ape înainte de a-l fierbe. Acum se face di arpacaş”22; la Ţepeşti, jud. Vâlcea: „Alegem grâul, îl spălăm bine şi îl lăsam la înmuiat nu prea mult”23. Cifrele 9 şi 12, întâlnite în diferite construcţii rituale, se regăsesc 17 Ştefan Mariş, Ritualul funerar din Maramureş-o perspectivă hermeneutică, în „Memoria Ethnologica”, an IX, nr. 30-31/2009, p. 69. 18 1 Cor 15, 35-54. 19 Ivan Evseev, op. cit., p. 240. 20 Omilia XXIV/2 la Epist. I. Corint. 21 Inf. Maria Luţă, 83 de ani, Stoiceşti, jud. Dolj, 2014. 22 Inf. Teodora Pescaru, 50 de ani, Cioroiu, jud. Olt, 2014. 23 Inf. Maria Fârtat, 68 ani, Ţepeşti, jud. Vâlcea, 2012. 164 memoria ethnologica nr. 52 - 53 * iulie - decembrie 2014 ( An XIV ) şi în texte biblice, fapt menit să le consolideze statutul: în viziune evanghelică se invocă ceasul al 9-lea, când Iisus Hristos făgăduieşte tâlharului raiul; cifra 12 are o puternică însemnătate simbolică, atestată şi în scrierile vetero şi neo-testamentare. Este numărul seminţiilor poporului evreu, al apostolilor, al lunilor anului, al Evangheliilor care se citesc în Joia Mare la creştini, în cadrul slujbei numite Denie – sărbătoare cu reale conotaţii şi legături fără echivoc cu tema noastră pe care o abordăm aici. Referitor la persoana în sarcina căreia intră pregătirea grâului, precum şi prepararea colivei, schema rituală include „o femeie bătrână care ţinea posturile”24, la Bălceşti, jud. Vâlcea; „o femeie religioasă din neam sau din sat”25, la Predeşti, jud. Dolj; „o femeie văduvă”26, la Vineţi, jud. Olt; „o bătrână curată, pricepută în ale colivei”27, Prejoi, jud. Dolj. Alte informaţii fac trimitere la coordonata temporală care completează contextul ritual. La Predeşti, jud. Dolj: „Punem de colivă cu o zi înainte de pomenire. Se ocupă o femeie văduvă şi bătrână, nu oricine”28; la Deveselu, jud. Olt: „Coliva o facem cu o seară înaintea pomenirii”29. Principala performeră este desemnată de grupul feminin pe criteriul purităţii garantate de vârstă, dar şi al unei conduite exemplare – conformă normelor vieţii creştine. De reţinut evitarea contactului cu elemente susceptibile de a altera contextul ritual destinat bunăvoinţei şi odihnei spiritelor subterane. După o altă însemnare, se face apel şi la consacrarea în cadrul religios-creştin: „Imediat după înmormântare, într-un ulcior punem grâu şi îl ducem la biserică. De obicei, ulciorul se duce de către un apropiat al mortului. În ulciorul plin cu grâu, înfigem o lumânare. Lipim o hârtie pe ulcior cu numele mortului. Mai ducem, de pomană, la altar, o pungă cu zahăr, o sticlă de ulei, una de vin şi chibrituri. Lumânarea de la ulcior se aprinde duminica, în biserică, la liturghie, timp de 40 de zile, adică până la pomana de şase săptămâni. Atunci, înainte de pomană, luăm grâul şi facem coliva pentru pomana de şase săptămâni, după obicei”30. Pe lângă diferite ofrande alimentare, celor trecuţi în lumea de dincolo le este menit în mod expres vinul, simbol al sângelui jertfit de Iisus Hristos pentru mântuirea oamenilor. În cultul creştin, vinul şi pâinea simbolizează trupul şi sângele lui Hristos, în care ele se prefac după sfinţirea darurilor la Sf. Liturghie. La Cina cea de Taină, Mântuitorul a consacrat vinul ca materie de jertfă, spunând: „Beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă, spre iertarea păcatelor”31. Practica turnării vinului peste trupul mortului la cimitir, peste mormânt sau peste colivă de către preot, s-a perpetuat de la romani, fiind, de fapt, o prelungire a libaţiunilor (stropirilor) cu vin pe care aceştia le făceau la mormintele morţilor. Dobândind o semnificaţie creştină, această stropire simbolizează aromatele şi balsamul cu care a fost uns trupul Domnului. În acest sens, Ene Branişte remarca: „Turnarea vinului peste trupul sau mormântul mortului este deci prin analogie cu Sfântul Sânge din Sfintele Taine, preînchipuirea nemuririi sau a învierii pentru viaţa cea veşnică, pe care o nădăjduim”32. În acest punct al discuţiei, trebuie specificat faptul că, o parte dintre tradiţiile funerare geto-dace şi romane s-au păstrat în folclorul românesc, deşi modificate cu timpul prin creativitatea 24 Inf. Maria Rădulescu, 65 de ani, Bălceşti, jud. Vâlcea, 2013. 25 Inf. Maria Bâlteanu, 78 de ani, Predeşti, jud. Dolj, 2013. 26 Inf. Maria Iliescu, 68 de ani, Vineţi, jud. Olt, 2013. 27 Inf. Georgeta Dumitraşcu, 55 de ani, Prejoi, jud. Dolj, 2013. 28 Inf. Maria Bâlteanu, Predeşti, jud. Dolj, 2013. 29 Inf. Paulina Sălceanu, 60 de ani, Deveselu, jud. Olt, 2013. 30 Inf. Ioana Traşcă, 88 de ani, Gherceşti, jud. Dolj, 2014. 31 Matei 26, 27-28. 32 Ene Branişte, Liturgica specială, ediţia a IV-a, Bucureşti, Editura Oferta, 2005, p. 400. 165 memoria ethnologica nr. 52 - 53 * iulie - decembrie 2014 ( An XIV ) locală populară. Vom fi de acord cu ideea că, „bogatul material etnografic şi folcloric românesc permite o diagnosticare destul de precisă a diferitelor „straturi” sau „filoane” cultural-religioase, pornind de la cele vii spre cele dispărute”33. Şi aceasta pentru că „în mitologie şi în religie, ca şi în întreaga cultură populară, nu există conceptul de originalitate, ci doar sentimentul de posesiune prin apropiere a unei creaţii cu reverberaţii afectiv-modelatoare la nivelul propriei personalităţi”34, în opinia lui Vasile Avram. Ingredientele care intră în compoziţia colivei reprezintă „virtuţile sfinţilor sau ale răposaţilor pomeniţi, ori dulceaţa vieţii celei veşnice, pe care nădăjduim că a dobândit-o mortul”35. Aceste ingrediente sunt diferite de la o zonă etnografică la alta: „Când grâul este aproape fiert, punem nucă pisată sau măcinată şi miere”36; la Spineni, jud. Olt, „în colivă amestecăm cu grâul, esenţe, biscuiţi şi zahăr”37; la Stoiceşti, jud. Dolj, „de la părinţi am pomenit că în colivă punem doar zahăr şi o prindem cu o mână de făină. Dacă aveam mărunţeam şi nişte sâmburi de nucă. Acum s-au modernizat. Pun de toate. Când este gata, facem un platou sau farfurie pe care o luăm la mormânt cu un colac mare şi o prescure, vine popa şi citeşte. În mijlocul farfuriei facem o cruce mare din cacao, iar pe margine punem bomboane mici. Mai demult puneam pe cei patruzeci de colaci şi cele patru prescuri (înger, Dumnezeu, mărturie, colac mare) câte un gogoloi de colivă, pe care punem două-trei bomboane şi lumânarea. Acum coliva se pune în pahare mici de plastic”38; la Cioroiu, jud. Olt: „La înmormântare, se face un platou de colivă, cu o cruce în mijloc din cacao. Se fac şapte platouri de colivă, dacă nu se face separat în fiecare sâmbătă. Şi pe cei 44 de colaci se pune colivă şi o lumânare şi se împart pentru sufletul mortului când se pleacă cu mortul de acasă”39; la Gherceşti, jud. Dolj: „La înmormântare, pe cei 90 de colaci, care se împart după ce se vine de la biserică, se pune coliva şi lumânarea. La poarta cimitirului este un coş cu o farfurie de colivă din care ia lumea”40. Ornarea colivei cu bomboane aşezate în forma Sfintei Cruci semnifică faptul că toţi creştinii care se leapădă de sine şi îşi iau crucea, urmând Mântuitorului, vor trece din viaţa plină de necazuri, într-o viaţă fericită şi veşnică. Prepararea colivei, împărţirea de pomană pentru sufletul mortului şi consumarea acesteia sunt, deopotrivă, gesturi de separare, de integrare, dar şi de consacrare a unui nou început. Trecerea de la o stare la alta implică depăşirea unor obstacole, tot aşa cum şi în prepararea colivei accentul este pus pe ideea de efort. „Legarea” colivei, adică a boabelor de grâu şi a celorlalte elemente din care este preparată, semnifică comuniunea dintre vii şi morţi, trimiţând, deci, la posibilitatea comunicării permanente între planuri. Acelaşi lucru simbolizează şi legănarea sau ţinerea de colivă de către preot şi cei apropiaţi răposatului în timpul cântării Veşnica pomenire, precum şi gustarea din colivă, consumarea acesteia. Legănatul colivei se aseamănă cu legănatul copilului, când mama îşi mângâie, alină şi îşi desmiardă copilul pentru a dormi liniştit şi în pace. În acelaşi fel, cei apropiaţi ai celui răposat, când se cântă Veşnica Pomenire, cu lacrimi în ochi, cu durere în suflet, cer de la Dumnezeu prin această mişcare lină a colivei, în sus şi în jos, mângâierea, uşurarea păcatelor, milostivirea Atotputernicului Creator asupra celui ce urmează o viaţă nouă. În cultul cinstirii strămoşilor, alături de colivă apar implicate şi alte elemente rituale care 33 T. Herseni, Forme străvechi de cultură populară românească, Cluj-Napoca, 1977, p. 100. 34 Vasile Avram, Creştinismul cosmic o paradigmă pierdută? , Sibiu, Editura Saeculum, 1999, p. 61. 35 Ene Branişte, op. cit., p. 399. 36 Inf. Iulica Jianu, 69 de ani, Predeşti, jud. Dolj, 2013. 37 Inf. Lucreţia Badea, 72 de ani, Spineni, jud. Olt, 2013. 38 Inf. Constantina Gheorghe, 81 de ani, Stoiceşti, jud. Dolj, 2013. 39 Inf. Teodora Pescaru, Cioroiu, jud. Olt, 2013. 40 Inf. Elena Neagu, 86 de ani, Gherceşti, jud. Dolj, 2014. 166 memoria ethnologica nr. 52 - 53 * iulie - decembrie 2014 ( An XIV ) poartă o anumită încărcătură simbolică, care se defineşte printr-o continuă şi permanentă revalorizare. Dintre acestea, lumânarea este considerată „o jertfă adusă lui Dumnezeu”41, un mijloc de a înlesni legătura duhovnicească cu persoanele sfinte şi cu cei pentru care ne rugăm42. Lumânarea este simbolul luminii, dar şi simbol al jertfei. „Simbolismul lumânării este legat de acela al flăcării (...). Ceara, fitilul, focul, aerul care se reunesc în flacăra arzândă, mişcătoare şi colorată sunt ele însele sinteza tuturor elementelor naturii. Dar aceste elemente sunt individualizate în acea flacără unică"43, remarcau Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant. Flacăra lumânării este simbolul purificării prin ardere şi, implicit, simbolul „salvării, al elevaţiei spirituale”44. Dacă ceara şi fitilul pot substitui corpul uman, flacăra devine semnul sufletului. De aceea, resturile de la lumânările arse nu se aruncă oriunde. Lumânarea îndeplineşte, astfel, o funcţie apotropaică, dar şi una iniţiatică şi de consacrare. După cum se ştie, lumânarea este prezentă la toate riturile de trecere, ceea ce constituie încă o dovadă a egalităţii de valoare simbolică între aceste rituri, care sunt întemeiate pe scenariul mitic al morţii şi pe cel al renaşterii într-o nouă stare. „Sufletul omului este simbolizat de o lumânare, el nu moare, chiar dacă restul fiinţei e supus transformării radicale”45, observa Ivan Evseev. Colacul ritual este „obiect al sacrificiului ritual (...), ofrandă rituală, strâns legată de cultul morţilor”46. În imaginarul ţărănesc, în cadrul ceremonialului funerar, colacul devine obiect simbol care ajută sufletul celui decedat să depăşească obstacolele ce-i sunt puse înainte pe drumul simbolic către Lumea strămoşilor şi să ajungă la destinaţia finală47. Coliva este ofrandă rituală ce se aduce pentru sufletele morţilor la soroacele rânduite pentru pomenirea acestora. Acest element, nelipsit în cadrul slujbelor de pomenire, este chemat să menţină legătura dintre cei vii şi cei morţi, dintre lumea de aici şi lumea de dincolo; semnificaţia acesteia constă în mărturisirea credinţei în nemurire şi înviere. Simbolismul colivei vine să reîntregească o imagine cât mai clară a existenţei omului pe pământ şi în cer. 41 Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. 3, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2004, p. 88. 42 Ibidem. 43 Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, vol. II, Bucureşti, Editura Artemis, 1995, p. 243. 44 Ivan Evseev, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Timişoara, Editura Amarcord, 1994, p. 94. 45 Ibidem, Enciclopedia semnelor şi simbolurilor culturale, Timişoara, Editura Amarcord, 1999, p. 254. 46 Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, vol. I, Bucureşti, Editura Artemis, 1995, p. 16. 47 Vezi Loredana-Maria Ilin-Grozoiu, Colacul – simbolism şi ofrandă rituală. Interferenţe între practica folclorică şi tradiţia creştină din Oltenia, în „Memoria Ethnologica. Revistă de patrimoniu ethnologic şi memorie culturală”, an XIII, nr. 46-47/2013, pp. 22-31. 167 memoria ethnologica nr. 52 - 53 * iulie - decembrie 2014 ( An XIV ) BIBLIOGRAFIE ADISON, J. T., Viaţa după moarte în credinţele omenirii, Bucureşti, Editura Herald, 2003. AVRAM, Vasile, Creştinismul cosmic o paradigmă pierdută? , Sibiu, Editura Saeculum, 1999. BRANIŞTE, Ene, Liturgica specială, ediţia a IV-a, Bucureşti, Editura Oferta, 2005. ***, Călători străini despre Ţările Române, vol. III (volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu), Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1971. ***, Călători străini despre Ţările Române, vol. V, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1973. CHEVALIER, Jean, GHEERBRANT, Alain, Dicţionar de simboluri, vol. I, vol. II, Bucureşti, Editura Artemis, 1995. EVSEEV, Ivan, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Timişoara, Editura Amarcord, 1994 EVSEEV, Ivan, Enciclopedia semnelor şi simbolurilor culturale, Timişoara, Editura Amarcord, 1999. EVSEEV, Ivan, Enciclopedia simbolurilor religioase şi arhetipurilor culturale, Timişoara, Editura „Învierea”, 2007. HERODOT, Istorii, IV. HERSENI, T., Forme străvechi de cultură populară românească, Cluj-Napoca, 1977. ILIN-GROZOIU, Loredana-Maria, Colacul – simbolism şi ofrandă rituală. Interferenţe între practica folclorică şi tradiţia creştină din Oltenia, în „Memoria Ethnologica. Revistă de patrimoniu ethnologic şi memorie culturală”, an XIII, nr. 46-47/2013. ILIN-GROZOIU, Loredana-Maria, Grâul – materie hrănitoare şi element ritual cu valenţe simbolice în practicile din Oltenia, în „Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane «C. S. Nicolăescu-Plopşor»”, nr. XIV/2013, Bucureşti, Editura Academiei Române. IORDACHE, Gheorghe, Ocupaţii tradiţionale pe teritoriul României, vol. I, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1985. MARIŞ, Ştefan, Ritualul funerar din Maramureş o perspectivă hermeneutică, în „Memoria Ethnologica”, an IX, nr. 30-31/2009. NECULA, Nicolae D., Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. 3, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2004. 168 memoria ethnologica nr. 52 - 53 * iulie - decembrie 2014 ( An XIV ) OLTEANU, Ştefan, Aspecte ale dezvoltării agriculturii pe teritoriul Moldovei şi Ţării Româneşti în sec. X-XIV, în „Terra nostra”, vol. II, 1971. PANAITESCU, P. P., Introducere în istoria culturii româneşti, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1969. PLINIU, Istoria naturală, XVIII. POLIBIU, Istorii, IV. SUIOGAN, Delia, Simbolica riturilor de trecere, Bucureşti, Editura Paideia, 2006. STRABON, Geografia, III. VĂDUVA, Ofelia, Magia darului, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997. 169