memoria ethnologica nr. 52 - 53 * iulie - decembrie 2014 ( An XIV ) LIVIA ARDELEAN1, ROMÂNIA Cuvinte cheie: scrisori, jurnale, folclor militar, foamea Viaţa de război. Soldaţi ardeleni şi maramureşeni în Primul Război Mondial Rezumat Unul dintre cele mai distrugătoare momente din istorie, Primul Război Mondial sau Marele Război, pornit în urmă cu 100 de ani a atras în vâltoarea lui toate provinciile istorice ale Monarhiei bicefale, inclusiv Maramureşul, şi toate categoriile sociale, inclusiv pe tinerii ţărani români ce nu au ieşit niciodată din satul lor. Literatura de front, insuficient cunoscută are caracteristici tipice naţionale, românii scriind cărţile poştale, scrisorile şi unele jurnale în versuri populare. Prezentarea de faţă surprinde câteva versuri şi prin ele unele dintre cele mai importante momente de pe front. Comparat cu jurnalul deja publicat a lui Paul Alexa din Breb, jurnalul manuscris al lui Ardelean Gheorghe din Vadu Izei se înscrie pe aceeaşi traiectorie, observându-se o anumită similaritate a versurilor. Verşu rezbelului îi ajuta pe tinerii soldaţi să treacă peste război, iar în lagărul din Siberia era singurul prieten şi susţinător. Atât plecarea pe front, cât şi lupta propriu - zisă au fost descrise cu multă jale, iar laitmotivul din cele 3 jurnale, alături de frica de moarte în ţări străine, a fost foamea. Aceasta a decimat trupurile slăbite ale unor tineri ţărani, care plângeau de mila soldaţilor morţi, indiferent din ce ţară proveneau. Toate aceste istorii orale ne prezintă destul de fidel, starea de pe front, fiind în acelaşi timp şi o exemplificare a circulaţiei unui anumit tip de folclor militar. 1 Direcţia Judeţeană Cluj a Arhivelor Naţionale, România; 146 memoria ethnologica nr. 52 - 53 * iulie - decembrie 2014 ( An XIV ) Key words: letters, diaries, military folklore, the famine Life During War. Soldiers from Ardeal and Maramuresh County in World War I Summary One of the most destructive moments from history, World War I or the Great War, that started 100 years ago, had attracted in its turmoil all historical provinces of the two-headed Monarchy, including Maramuresh, and all the social categories, including also the young Romanians who had never left their village before. The war literature, insufficiently known, has typical national characteristics, the Romanians writing postcards, letters and even diaries in folk verse. This presentation quotes some fragments of poems illustrating some of the most important events of the front. In comparison with the already published diary of Alexa Paul from Breb, the unpublished journal of Gheorghe Ardelean from Vadu Izei follows the same trajectory, and a similitude of the verses can be observed. The so-called „Versu-rezbelului” (war poetry) helps the young soldiers to pass through the war, and in the camps in Siberia, it was their only friend and support. The departure to war as well as the fight on the war field had been described with much sadness and fear of death and hunger. Fear and hunger had been the leitmotifs in the three diaries. These had decimated the bodies of the young peasants who cried out of pity at the sight of the dead soldiers indifferent to the countries they had come from. All these oral histories present quite accurately the situation the battle field, and are, in the same time an exemplification of a certain type of military folklore. 147 memoria ethnologica nr. 52 - 53 * iulie - decembrie 2014 ( An XIV ) Viaţa de război. Soldaţi ardeleni şi maramureşeni în Primul Război Mondial Când clopotele bisericilor din Ardeal au sunat şi poruncile de chemare la luptă au început să curgă prin sate, toate provinciile istorice ale monarhiei bicefale au fost nevoite să intre în război şi să se adapteze acestuia. În acest context, nici Maramureşul nu a făcut excepţie, fiind atras încă din luna iulie 1914 în focurile iadului, mai ales după sosirea ordinului de mobilizare parţială, din 26 iulie. Maramureşenii au luptat în Primul Război Mondial în mai multe Regimente: 82, 85, 103, etc., toate regimente de infanterie. Analizând 3 jurnale de front scrise de către 3 ţărani din Maramureş, cărţi poştale, amintiri, rapoarte ale preoţilor greco-catolici din unele sate maramureşene, Jurnalul Regimentului 85, cu sediul la Sighet, ne putem face o impresie despre tragedia Primului Război Mondial în zona analizată, despre modul în care a fost perceput războiul de către populaţiile eminamente agrare, neimplicate politic. Dacă la începutul războiului se credea că acesta avea să dureze foarte puţin, realităţile dure, din chiar primele zile de confruntări, au schimbat percepţia despre eveniment. Dacă în timpul mobilizării şi înainte de plecarea la luptă, suferinţa mamelor şi a nevestelor se părea că a fost mai puternic exprimată în jalea şi bocetele ce se auzeau în satele ardelene, o dată cu plecarea pe front şi decimarea primelor unităţi încă de la primele lupte, precum şi contactul cu inamicul rus deosebit de dur, au făcut ca soldaţii să devină foarte repede conştienţi de pericolul ce-i aştepta în război. Unii dintre soldaţii prinşi în vâltoarea unor evenimente deosebit de dure au ţinut jurnale de front, în care au descris mizeria şi suferinţa fiinţei umane prinsă în vâltoarea luptelor. Vom descrie pe scurt jurnalul bunicului Ardelean Gheorghe, locuitor al satului Vadu Izei, prin comparaţie cu alte 2 jurnale scrise de alţi 2 maramureşeni, până acum acestea 3 fiind singurele jurnale de front cunoscute. Jurnalul lui Ardelean Gheorghe, aflat încă în manuscris, s-a numit Verşu rezbelului, din anul 1914, august 1, până în septembrie 12, scris şi predat de Gheorghe Ardelean din Vad2. Cel al lui Paul Alexa, numit de către editorii lui Claude Karnoouh şi Mihai Pop, Odiseea bravului soldat Alexa3, este o relatare în versuri, dactilografiată de nepotul Pătru Paul, nu o poveste, nu o ficţiune şi se referă la perioada 1914-1918. Dan Mihai şi-a intitulat jurnalul Istoria ce am petrecut în crâncenul război4. Jurnalele lui Ardelean Gheorghe şi Paul Alexa au fost scrise în versuri, pe când cel al lui Dan Mihai, mult mai complex, a fost scris în proză. La 1 august 1914, într-o zi de sâmbătă, primii recruţi au fost deja mobilizaţi. În sate s-au făcut alarme, care s-au strigat în biserici, oficialii satelor au umblat pe uliţe chemând oamenii la cancelarie, deoarece era deja bătaie (război), acolo unde erau citite poruncile împăratului, scrise pentru români în limba română. Cei 3 eroi ai noştri, Gheorghe Ardelean din Vadu Izei, Mihai Dan din Apşa de Mijloc şi Alexa Paul din Breb au fost mobilizaţi chiar în primul val, spre disperarea lor şi a familiilor, în Regimentul 82 infanterie, dar în batalioane diferite. Doar unul dintre ei, Mihai Dan, de 30 de ani, era căsătorit şi avea o nevastă pe care o iubea şi pe care a purtat-o în suflet pe parcursul războiului. În favoarea ei a încheiat un testament, lăsându-i bunurile, precum şi o scrisoare în care-i explica cum trebuia să se descurce 2 Jurnalul se află în posesia nepoţilor din Vadu Izei, care ne-au pus la dispoziţie o copie a acestui Jurnal 3 Odiseea bravului soldat Alexa: o cronică rimată a Primului Război Mondial, Cu o postfaţă de Claude Karnoouh: Prin foc şi sabie –sau gândirea Totale Mobilmachung-ului şi a Weltbürgerkrieg-ului la ţăranii din Carpaţi, Bucureşti, Editura Muzeului Literaturii Române, 2014 4 Dan Mihai, Istoria ce am petrecut în crâncenul război, Ediţie îngrijită de Viorel Ciubotă şi Ioan M. Botoş, Satu Mare, Editura Muzeului Sătmărean, 2008 148 memoria ethnologica nr. 52 - 53 * iulie - decembrie 2014 ( An XIV ) după moartea lui. Ceilalţi 2 erau tineri feciori, necăsătoriţi, Gheorghe Ardelean având 24 ani când a primit ordinul de încorporare. Acesta a suferit un şoc în momentul mobilizării, relatând în versuri modul în care consătenii au primit vestea mobilizării: care stă gata a pleca, femei, copii a lăsa. Imediat au plecat toţi bărbaţii la fogodău, la crâşmăriţa căreia i s-a cerut: crâşmăriţă jupâneasă dă-ne palincă aleasă, ca să ne olătuim, că noi azi ne despărţim şi nici D-zeu nu şti acasă cine a înturni. Apoi în ziua plecării, s-a trezit de dimineaţă, s-a spălat pe faţă, a ieşit pe drum şi a găsit un ceteraş, care i-a cântat cântece de jale: Şi bine m-am molătuit şi la Domnu am mulţămit şi în casă m-am băgat şi bun rămas ne-am luat de la clopul cel cu pană, de la tată, de la mamă, frunzuliţă de pe vie, şi-am plecat la bătălie. Alexa Paul descria că era la coasă, împreună cu tot satul când a venit chemarea la luptă şi a început tânguirea generală: N-auzi pruncii se vaită că rămân fără de tată, şi fără pâine pe masă, nu-i cine să-i miluiască. Ambii tineri au plecat spre Sighet, unde îi aştepta ghezăşul (trenul cu locomotivă cu aburi) cu care au plecat spre front. Gheorghe Ardelean scria: în oraş dacă-am ajuns, drept la staţie m-am dus, ghezăşul a şi zinit şi tăţi pe el ne-am suit. 149 memoria ethnologica nr. 52 - 53 * iulie - decembrie 2014 ( An XIV ) Alexa Paul scria că au fost urcaţi în tren şi duşi la Sighet: Câtă frunză este-n vie, atâţia au fost în staţie. şi toţi pe tren am urcat, către Sighet am plecat. scria: Regretul că trebuiau să plece la luptă l-au descris în versuri. Şi anume, Gheorghe Ardelean rămâneţi cu toţi în pace, că mă duc că n-am ce face, iar Alexa Paul scria bate-l, Doamne, cu mânie, p-ăl ce-o pus pana-n hârtie şi m-au scris la cătunie, c-au scris cu cerneală neagră, când mi-o fost lumea mai dragă. Pentru Mihai Dan plecarea a fost şi mai grea. Avea 30 de ani, era căsătorit de 7 ani şi îşi iubea foarte tare nevasta, de care s-a despărţit cu mare durere, la fel ca întreg satul, în care domnea o jale mare. Un aspect deosebit de criticat de soldatul nostru a fost atitudinea unor consăteni, care înainte de plecare şi-au bătut nevestele, vezi, Doamne, să-şi aducă aminte de ei. Eroul nostru a fost mai norocos în primele luni, fiind concentrat la Sighet la lucru într-o brutărie, unde a încercat mai multe metode de a se îmbolnăvi, ca să scape de înrolarea în război, de care se temea foarte tare. Acelaşi comportament, de a scăpa de bătălie cu orice preţ, l-a avut şi Gheorghe Ardelean, care s-a gândit chiar la sinucidere pentru a scăpa de ororile războiului. Drumul spre front a fost unul chinuitor, Gheorghe Ardelean a plecat la Satu Mare, apoi la Carei, făcând parte din Regimentul 12 Infanterie, Batalionul cu sediul la Carei. Unde a plecat cu gyorsu (trenul rapid). La Satu Mare, soldatul nostru l-a căutat pe fratele lui, care se pregătea de plecarea la luptă: că stă gata a porni cu sârbu a să bătăli. şi am dat mâna curând şi ne-am despărţit plângând că nu şti bunul Dzeu care ne-om întoarce. şi nu multă vreme am stat şi sânger am căpătat, să fim gata de plecat în sus la Galiţia a ţine bătălia. La plecarea din Carei au fost conduşi la gară de localnici: mulţi domnari la noi ziné 150 memoria ethnologica nr. 52 - 53 * iulie - decembrie 2014 ( An XIV ) şi pe noi ne dăruié, fetişoarele cu flori şi domnarii cu ţigări. Mulţi sub ghezăş s-au aruncat de jale şi de bănat. Luptele propriu-zise au fost descrise cu mare jale şi tristeţe. Ardelean Gheorghe a început luptele devreme: în zâuă de sântămărie am început focu întâie, c-am fost tare flămânziţi şi de drum am fost zdrobiţi, gloanţele aşa viné cum vin vara ploile, şi au dat cu tunurile de răsună dealurile. Pentru Alexa Paul poruncile au fost clare: noi porunci am căpătat, când cu ruşii ne-am întâlnit, vai, frumos ne-am cinstit, cu granate şi şrapnele şi cu gloanţe uşurele. şi poruncă-am căpătat şi-am început la puşcat. treceau plumbii peste noi, ca vara când umblă ploi, noi puşcam cu puştile, tunarii cu tunurile de sunau pădurile. Iar după bătălii, urma curăţarea câmpului sau fuga. Ardelean Gheorghe descria în versuri acest aspect: rustungu jos l-am ţâpat şi toată noaptea-am purtat voinici morţi şi bolnăviţi şi de care-au fost răniţi. şi mulţi nouă s-au rugat să le legăm rănile ori să le stingem zilele, căci să ferească D-zeu pe toată lumea de rău, frunză verde de hamei, de rănile din bătăi. plumbul de tun unde dă 151 memoria ethnologica nr. 52 - 53 * iulie - decembrie 2014 ( An XIV ) şi pe care-l nimere, cu pământ îl mestecă, de nimeni nu-l cunoaşte. Deja după prima bătălie au căzut jumătate dintre soldaţi: ne-am strâns laolaltă care-am fost în foc şi ne-o numărat, jumătate o fost picat şi jumătate am rămas, care n-am fost vătămaţi. Era cutremurat de suferinţele răniţilor, de care îl durea inima, descriind mirosul greu de suportat care se răspândea pe frontul de luptă din cauza leşurilor de oameni şi animale care nu puteau fi adunate în timpul bătăliei. La lupte grele a participat şi Mihail Dan pe frontul din Serbia şi din Italia, unde a fost rănit grav la Doberdo, în 14 august 1914. Foamea de pe câmpul de luptă şi marşurile au fost o constantă a războiului, indiferent unde se purta acesta, Serbia, Galiţia, Carpaţi. Mai ales după perioade de înfometare, când se reuşea procurarea mâncării, era un adevărat festin. După primul atac din Galiţia, Ardelean Gheorghe scria: ne-am dus pe drum de ţară să ne cătăm de mâncare, că am fost flămânzi şi slabi, nici cu ochii nu vedeam. Când mâncarea o fost siartă, a zinit poruncă aspră ca să lăsăm mâncarea că ne pustiiesc ţara. noi mâncarea o am lăsat, către foc am alergat. Se mâncau cartofi cruzi sau sfeclă şi varză crudă: cureti, buraci când vedeam, ca şi oile săream. Alexa Paul a descris şi el foamea: că nebăuţi şi nemâncaţi, la picioare degeraţi, multe zile n-am mâncat, nici pe bani n-am căpătat, căci trecură 4 zile şi nu căpătasem pâine, nici pâine şi nici mâncare, nu puteam mere de foame. 152 memoria ethnologica nr. 52 - 53 * iulie - decembrie 2014 ( An XIV ) Sau vai, multă foame-am răbdat, prin cele păduri de brad, ziua, noaptea tot pe cale şi nu căpătam mâncare, că mâncam curetiu verde, că n-aveam unde ni-l fierbe, mâncam buraci prin răzoare, până ne durea la foale. Mihai Dan descria că, pe frontul din Serbia, foamea era omniprezentă, o dată au mâncat toţi scoarţă de copac cu lăcomie, ca şi cum ai mânca struguri. Norocul lui era nevasta cea iubitoare, care a început din octombrie 1915 să-i trimită pachete mari, de 35 kg, în fiecare săptămână câte 3-4. În 1917 se vorbea deja despre sifilis, soldaţii fiind instruiţi să nu aibă încredere nici în propriile neveste, pe care trebuiau să le controleze şi să le ducă la doctor să le trateze: De nu mă veţi asculta ce zic, veţi plăti o minută de plăcere cu 2 vieţi pierdute. După război, dr. Ioan Rece a înfiinţat pentru foştii soldaţi din Munţii Apuseni, la 1919, un dispensar rural, unde i-a tratat pe banii lui de sifilis. Epidemia de tifos a fost un alt factor de decimare a soldaţilor, mai ales în iarna 1915-1916. Luarea ca prizonieri a fost la fel de traumatizantă. Gheorghe Ardelean descria că lângă un sat, după bătălia de la Lemberg, din septembrie, au apărut gloate de cazaci, care i-au făcut prizonieri pe cei rămaşi în viaţă: Până ruşii au zinit şi de arme ne-au golit, când am pus jos armele, ne cură lacrimile, de ne uda hainele. pe noi pe drum ne-au luat către graniţă-am plecat. când am trecut graniţa, ruptu-mi-s-o inima, multe rele am suferit, până-n lagăr am sosit. Pe tren a primit doar o dată pe zi de mâncare, timp de 18 zile şi 18 nopţi cât a durat călătoria. La fel de traumatizat a fost şi Alexa, care a descris că: din patru sute cincizeci, n-am rămas numai trizăci, sau trizăci am fost laolaltă, care ne-au prins deodată. 153 memoria ethnologica nr. 52 - 53 * iulie - decembrie 2014 ( An XIV ) Foamea l-a urmărit şi pe el în drumul spre Siberia cea geroasă: care îţi îngheţa inima şi apoi pe drumul spre Rusia continentală: Ne suim cu toţi în tren, către Rusia plecăm. ce foame şi chinuire, în vreo cincisprăzece zile, căci nu căpătarăm pâine, fără cât la 4 zile, dar nici să mănânci o dată bine. A descris fericit momentul din staţia de triere a prizonierilor, unde a primit suficientă mâncare: ne-au dat de mâncare, curechi bun şi oleac de carne, iar în partea europeană a Rusiei a primit mâncare, dar a lucrat mult: de mâncare n-o fost rău, dar de lucru foarte greu; de mâncare mi-o fost bine, dar de lucru, vai, de mine. Viaţa din prizonierat nu a mai fost descrisă cu lux de amănunte de către Ardelean Gheorghe, acesta scriind doar versuri triste legate de soarta cătanelor. Pe de altă parte, Alexa Paul a scris despre faptul că a lucrat în Siberia în locul bărbaţilor plecaţi la luptă în Galiţia, apoi la gară, la un om bogat. În cei 3 ani de prizonierat nu a avut voie să bea pălincă, sub pedeapsa spânzurătorii, până la revoluţia bolşevică, când ruşii întorşi acasă de pe front au spart fabricile şi au dat de băut celor de peste 15 ani. Siberia a devenit pentru cei doi cel mai urât loc de pe pământ. Arză focul şi para traiul din Siberia focul ardă acest loc, mult plâng cu lacrimi de foc, dacă n-am avut noroc. ardă focu astă ţară, mult plâng de pară, dacă n-am avut tihneală. sau, cum scria Ardelean Gheorghe, 154 memoria ethnologica nr. 52 - 53 * iulie - decembrie 2014 ( An XIV ) că-i mai bine-n bătălie, decât aici în robie. Dorul de tată, mamă, fraţi, surori, era completat de faptul că nu putea scrie carte acasă, iar gândurile zburau întotdeauna spre locul natal: Căci noaptea nu hodinesc, numai în gânduri mă topesc. Duritatea luptelor i-a marcat pe toţi. Ardelean Gheorghe scria mereu că îl durea inima de oamenii morţi, răniţi, indiferent dacă erau camarazi sau oameni simpli, cuprinşi de jale. Paul Alexa a scris într-un mod mai dur: o, vai, ce bătaie crudă, cum n-a fost de vreme multă, de la Alexandru cel Mare, n-a mai fost aşa bătaie. Moartea a fost o constantă de care s-au temut şi uneori şi-au dorit-o: De lovirea tunului în ţara muscanului, şi mă adă mândră-n casă şi mă-ngroapă sub fereastră, că din mine-a răsări trandafiri şi viorele, c-am murit cu dor şi jele. scria Ardelean Gheorghe. Paul Alexa scria chiar mai mult pe această temă: cântă puiu cucului, aşa cântă de cu dor, de jalea feciorilor, că mărg în ţară străină şi i-or bate fără vină, şi-o muri fără lumină. Sau cine cucu i-a cânta, tunurile şi puşca; cine focu i-a jeli, numai sunetul puştii. iar muieri şi surori nu le-ar fa cununi de flori, 155 memoria ethnologica nr. 52 - 53 * iulie - decembrie 2014 ( An XIV ) pe ei când i-or îngropa, popa nu le-a mai cânta. la cătană aşa-i dată, să moară moarte-mpuşcată; la cătană aşa-i scrisă, să moară moarte ucisă. La cătană aşa-i bună, să moară fără lumină, fără lumină de său, fără un om din satul său. dar popa cine i-o fi, gornistul şi tamburii, clopotele-s tunurile, de răsună dealurile. Despre ocuparea Sighetului de către ruşi, timp de câteva zile, în octombrie 1914, a relatat Mihai Dan, care descrie frica oamenilor, precum şi faptul că străzile oraşului erau pline de căruţe încărcate fugind din oraş. După plecarea ruşilor au primit pachete (pocuri şi scrisori de acasă). Iubirea pentru soţie a fost lucrul cel mai important pentru Mihai Dan, care a scris scrisoarea dinainte de plecarea la luptă în Serbia în 2 ceasuri, în care a plâns continuu la gândul că nu-şi va mai vedea soţia, invidiindu-i pe soldaţii care nu-şi iubeau nevestele, că nu aveau după ce să le pară rău. În 25 mai 1917, au venit aeroplane de-ale rusului până la Sighet şi au aruncat bombe. Tot despre situaţia tristă în cele câteva zile de ocupaţie rusească a Sighetului aflăm din jurnalul lui Octavian Tăzlăuanu, glotaş din Ţara Făgăraşului, fost secretar al Astrei înainte de război. Acesta a fost mobilizat şi trimis pe frontul din Galiţia, cu Regimentul 23 glotaşi, cu sediul la Sibiu, iar în 28 august 1914 se afla la Sighet. Aici au aflat cu toţii că vor fi duşi la Stanislau (Iwano- Frankiwsk). Pe drum s-au întâlnit cu primele trenuri cu răniţi, între ei fiind şi soldaţi din Făgăraş, plecaţi înainte cu o săptămână pe front, unde întreg batalionul a fost distrus în prima zi de luptă din Galiţia, lucru ce i-a înspăimântat pe toţi. Ofiţerul Tăzlăuanu, care fusese în urmă cu 2 ani la Sighet, pentru înfiinţarea Astrei, a coborât din tren căutând persoane cunoscute, pe care să le întrebe despre problemele culturale, politice ale românilor maramureşeni, despre prieteni şi cunoscuţi. Nu a găsit pe nimeni, întreg oraşul era ocupat de armată, moment în care a sărutat plângând pământul ca semn de despărţire de patrie. În ceea ce priveşte patriotismul, sentimentele de apartenenţă la o ţară, acestea au fost foarte confuze. Din jurnalul lui Ardelean Gheorghe reiese că ţara trebuia apărată, la cererea împăratului: trimis-a împăratu carte, la feciorii di pă sate, să ne strânjem la cetate, arma-n mână să luăm şi cu toţii să plecăm, sus către Galiţia, să ne apărăm ţara, iar duşmanii erau numiţi pizmaşi: la locul au fost numit, 156 memoria ethnologica nr. 52 - 53 * iulie - decembrie 2014 ( An XIV ) cu pizmaşi ne-am întâlnit, cu pizmaşi de-ai rusului. sângele muscanului era vărsat până-n pieptul calului, iar sângele neamţului, până-n brâul omului. Paul Alexa considera imperiul multinaţional ca o patrie mare. El a jurat credinţă lui Franz Jozef, pentru neam şi împărat, iar duşmanii erau ruşii şi sârbii: bate-i, Doamne, cu mânia, care-a început bătălia, muscanul cu Serbia. cetină verde de brad, ţine Doamne, pe-mpărat că el n-a fost vinovat. Un aspect ce-i diferenţiază pe eroii noştri este modul în care au trecut peste perioada de prizonierat. Ardelean Gheorghe a refuzat să descrie situaţia din lagărul din Siberia, rezumându-se la a descrie starea grea din prizonierat în versuri. Versurile deplâng soarta soldatului plecat să lupte departe de casă: Măiculiţă când m-ai făcut, Doamne bine ţi-o părut. Când m-ai văzut că-s fecior, Să-mi fi ruptă on picior Tumna atuncia să şi mor, N-aş si dusă atâta dor Pângă aceie ostenele. Apoi: Oh, vai, de zilele mele Cum m-o scos din ţară afară. Oh, lume, lume amară, Îţi laşi clopu cel cu pană Şi tată dulce şi mamă, Îţi laşi fraţii şi surori Şi te duci ca neşte flori, Meri să te topeşti pă lume Să nu-ţi mai ştie de nume. Apoi sunt scrise versuri de dragoste pentru mândrele soldaţilor: Ştii mândră, când am plecat, Cu cât dor te-am mai lăsat. Frunză verde, doru-mi vine, 157 memoria ethnologica nr. 52 - 53 * iulie - decembrie 2014 ( An XIV ) Tu, mândră-ai uitat de mine. Hai, tu, mândrulica, mea Scrie-mi câte-o cărticea Să-mi astâmpăr inima Că nici eu nu te-oi uita Oriunde mă voi afla. Ştii tu, mândră, dint-o sară Cum ne vorbeam noi afară Că înapoi de oi înturna, Tăt pe tine te-oi lua. Bădiţă aşa zic şi eu, De ţ-a ajuta Dumnezău, Tu înapoi de îi veni, Tăt pă tine te-oi iubi. Iar tu bade de-i muri, Ieu pă tine te-oi jăli Cu tri ruji de flori în mână Că mori în ţară străină De plumb cu mare putere, Ieu rămân în mare jăle. Despre trimiterea veştilor acasă, Ardelean Gheorghe scria: Căpitanu zice aşé: Daţi feciori cu puştile, Voi tunari cu tunurile Să răsune dealurile, Feciori care rămâneţi Frumoasă carte scrieţi şi o trimiteţi la sate, ori doară pă la cetate, dascălii să le cetească, maicile să le oprească. maicile când le auză, cu mare durere plângé, surorile după fraţi, neveste după bărbaţi şi pruncuţii după taţi. În sfârşit, jurnalul se încheie cu descrierea unei morţi imaginare: Sau noi demineaţă ieram Pă seară nu ne aflam Că de tunuri tăţi peream, Gândeşti c-am fost blăstămaţi 158 memoria ethnologica nr. 52 - 53 * iulie - decembrie 2014 ( An XIV ) Să ne îngroape împuşcaţi. Sau Voi mame, care-aveţi feciori, Faceţi bine şi-i iertaţi Numai să nu-i blăstămaţi Ca şi a mea maică pă mine Să bat ţările străine şi să nu am nicion bine. că aşă rău m-ai blăstămat, m-ai blăstămat fără samă, să mă ieie de cătană. n-am căzut în bătălie dar m-o prins ruşii-n robie. Dumnezău s-o îndurat De la moarte m-o scăpat, Dumnezău să-ndure aşé Să mă ducă-n ţara mé, Să mă scoată din robie, Să mă ducă-n ţivilie, Frunză verde şi una, La ruşi în Sibiria. Mult gândesc de ţara mea Şi de mândra săraca. Vină, mândră, şi mă cată În tabăra cé rusască Unde-i sânje până-n brâu C-acolo trebe să siu, Unde-i vidé tri steaguri, unu-i roşu ca focu, Unu-i alb ca omătu, Unu negru ca corbu. Cel negru a si plecat, eu acolo am şi plecat unde ruşii m-o împuşcat. mândre semne mi-ai afla, la picioare iarbă mare şi din frunte iarbă verde că de gré moarte-am murit, de lovirea tunului în ţara muscanului şi mă adă mândră acasă şi mă-ngroapă sub fereastră că din mine or răsări trandafiri şi viorele c-am murit cu mare jăle. 159