memoria ethnologica nr. 50 - 51 *ianuarie - iunie 2014 ( An XIV ) ADINA HULUBAŞ „Anuarul Muzeului Etnografic al Moldovei”, nr. XIII, Iaşi, Editura Palatul Culturii, 2013, 364 p. Puţine publicaţii etnologice din România ultimelor decenii au reuşit performanţa unei apariţii neîntrerupte şi a continuităţii la nivelul valorii ştiinţifice prin forma în care este pusă în circulaţie informaţia etno-folclorică. Tentaţia unei difuzări mai ample în plan internaţional sau a dezvoltării unei laturi exotice, mai atractive pentru publicul larg, cu preţul de a diminua rigoarea demersului, nu au atins „Anuarul Muzeului Etnografic al Moldovei” de la Iaşi, care a ajuns la cel de al treisprezecelea număr într-o deplină consecvenţă cu formula iniţială de publicare. Iniţiat de cercetătorul Vasile Munteanu, a cărui rapidă petrecere din lumea albă încă mai face lansările acestei publicaţii să resimtă o aşteptare colectivă, ca harnicul redactor-şef să apară din nou pentru a lua cuvântul, anuarul s-a remarcat încă de la prima lui tipărire. Notorietatea publicaţiei se datorează în special şansei de a beneficia de lucrări inedite ale savantului Petru Caraman, pe care le-a pus la dispoziţia celor interesaţi prin grija editorială a profesorului Ion H. Ciubotaru. În structura anuarului se găsesc atât contribuţii ştiinţifice propriu-zise, concretizate în studii cu un nivel ştiinţific ridicat, cât şi materiale şi documente importante ce pun în circulaţie informaţii organizate în virtutea unei viziuni ordonatoare. În plus, paginile publicaţiei adăpostesc de fiecare dată numeroase recenzii şi prezentări ale unor apariţii editoriale recente, pentru a oferi prilejul unei recepţii prompte şi juste a perioadei culturale pe care o traversăm. Copertele cărămizii ale celui mai recent număr al „Anuarului Muzeului Etnografic al Moldovei” furnizează o informaţie deosebit de variată, atent selecţionată de Angelica Olaru şi Marcel Lutic, muzeografi în cadrul instituţiei gazdă a publicaţiei. Eforturile lor şi ale lui Victor Munteanu, şeful secţiei de etnografie din Complexul Muzeal „Moldova”, au fost coordonate, 186 memoria ethnologica nr. 50 - 51 *ianuarie - iunie 2014 ( An XIV ) de-a lungul apariţiilor succesive, de către etnologul Ion H. Ciubotaru, ceea ce explică, o dată în plus, nivelul ştiinţific ridicat şi acribia generală a conţinutului din anuar. Studiul care deschide volumul îi aparţine Varvarei Buzilă, o binecunoscută cercetătoare de la Muzeul de Etnografie şi Istorie Naturală, Chişinău: Salutul în practica etichetei tradiţionale. Formularea problemelor de cercetare. Prin această deprindere socială, ale cărei forme pot fi verbale, gestuale sau un ansamblu de fapte culturale, „se tatonează sistemul de valori asumat de comunitate” (p. 12). Importanţa deosebită a tipului de comportament în cauză transpare şi din literatura populară, unde darea de bineţe devine o probă iniţiatică. Varvara Buzilă menţionează pe parcursul lucrării basmele în care eroul salută balaurul, ceea ce îi permite imediat accesul pe „Lumea Cealaltă”, dar şi salutarea elementelor naturii în descântece, ca ajutoare magice în actul taumaturgic. În plus, trebuie amintite şi creaţiile epice în care doar mezinul salută bătrâna aflată în curtea palatului, înainte de plecarea în călătorie, fraţii cei mari ratând astfel informaţiile despre cum pot obţine succesul în incursiunea lor. De asemenea, povestea foarte cunoscută despre ţăranul care şi-a permis să nu salute soarele şi gerul, dar l-a tratat cu respect pe vânt, pentru că el poate ameliora disconfortul cauzat de caniculă sau frig, ilustrează, o dată în plus, însemnătatea acestui tip de relaţionare în comunitate. „Exerciţiul semiotic total” (p. 16) este în mod obligatoriu adecvat momentului întâlnirii, ca parte a zilei, şi ţine cont de vârsta şi statutul persoanei salutate atunci când alege formula potrivită. Reuşita acestui incipit comunicaţional creează predispoziţia unei conversaţii ulterioare extinse, fără a o impune, şi relaxează contextul socio-uman. În discutarea răspunsului la salut, care de obicei se oferă în aceeaşi formă, Varvara Buzilă valorifică opiniile lui Petru Caraman. Savantul ieşean a demonstrat faptul că verbul a mulţumi provine din răspunsul „La mulţi ani!” dat altădată celor care salutau. Putem invoca, astfel, un fenomen de tip Potlach la nivel lingvistic, prin care darului iniţial i se oferă o valoare mai mare în schimb: la urarea de zi bună se întoarce cea de viaţă lungă. Cercetătoarea discută, de asemenea, încurajarea activităţii prin salut („Doamne ajută!”), funcţia socio-magică a iertărilor ce fac parte din scenariul comunicaţional în cazul plecărilor la biserică sau al despărţirii de muribunzi, dar şi salutul literar reperabil în colinde şi oraţii de Anul Nou. Datul şi sărutul mâinii ca parte a procesului social de reconfirmare a relaţiilor din cadrul grupului sunt analizate cu ajutorul unei bibliografii slave relevante, iar concluziile valoroase ale acestei contribuţii la anuar permit o mai bună înţelegere a practicii cotidiene familiare nouă tuturor. Un studiu remarcabil prin limpezirile şi informaţiile inedite pe care le valorifică este semnat de către Ion H. Ciubotaru şi se intitulează Doliul: categorii, forme de manifestare, vechime, semnificaţii. Lucrarea oferă o imagine din cartea (aflată în stadiu avansat de redactare) cu care profesorul ieşean va întregi seria volumelor dedicate riturilor familiale. Dacă în anul 2010 Silvia Ciubotaru a publicat Obiceiuri nupţiale din Moldova. Tipologie şi corpus de texte, doi ani mai târziu fiind tipărită Obiceiuri de naştere din Moldova. Tipologie şi corpus de texte, în curând ansamblul de obiceiuri legate de marile evenimente ale vieţii va fi completat prin cartea Obiceiuri de înmormântare din Moldova. Informaţiile din Arhiva de Folclor a Moldovei şi Bucovinei au fundamentat toate aceste lucrări, dar şi studiul aflat în anuar. În plus faţă de documentele invocate, Ion H. Ciubotaru foloseşte date culese de Petru Caraman şi arhivate în 187 memoria ethnologica nr. 50 - 51 *ianuarie - iunie 2014 ( An XIV ) fondul omonim, precum şi numeroase surse bibliografice internaţionale. Studiul se structurează în jurul sentimentului ambivalent de teamă şi dragoste faţă de mort, care defineşte perioada de doliu a celor ce au suferit pierderea umană. Cromatica prin care se exteriorizează tristeţea variază în lume de la alb la negru, dar cunoaşte şi ipostaza culorii galbene sau a celei roşii. Definit ca „act social” (p. 67), doliul de orice formă marchează încetarea bucuriei de viaţă şi solidaritatea cu condiţia celui dispărut, inclusiv la nivel coloristic. Negrul trimite la lumea umbrelor în care a intrat defunctul, dar şi la culoarea ţărânei sau la absenţa luminii din mediul sepulcral, în timp ce albul defineşte spectrele în general. Deosebit de importante sunt argumentele etnologice aduse de către Ion H. Ciubotaru în sprijinul ideii că doliul alb are o vechime considerabilă printre manifestările funeste româneşti. Ele pleacă de la vestimentaţia şi numele mortului („dalbul de pribeag”), continuă cu ţinuta celor prezenţi la înmormântare, cu darurile textile pe care aceştia le primesc de pomană, şi ajunge până la semnele distinctive ale caselor în care se află o persoană decedată şi până la modalitatea de pregătire a sicriului. Valoarea funebră a culorii galbene este pusă în relaţie cu ouăle de Paşti, date de pomană la momentul ceremonial specific şi cu florile galbene prinse în păr de fetele aflate în doliu. Pentru culoarea roşie sunt folosite indicii istorice, întregul studiu conturând, de altfel, un amplu context cultural pentru problematica aleasă. Cercetările efectuate de către Natalia Golant, de la Academia Rusă de Ştiinţe, în perioada 2006-2011, în Vâlcea, Gorj şi Mehedinţi, au prilejuit studiul amănunţit al culturii româneşti şi o relaţionare a acesteia cu date de cultură tradiţională sud-est europeană. Strigoii şi moroii, vârcolacii, ielele, şarpele casei, ursitoarele, Băbiţele şi ciuma au primit atenţia specialistei în studiul din anuarul ieşean. Tot prin prisma cercetărilor de teren a fost elaborat şi materialul semnat de Marin Constantin. Două interviuri din anul 2002, făcute în satul vrâncean Nereju, au urmărit să contureze portretele sociologilor Dimitrie Gusti şi Henri Stahl, precum şi o imagine a activităţii ştiinţifice din cadrul faimoaselor anchete de teren ale şcolii de la Bucureşti. Mărturii celor care i-au cunoscut sunt dominate de admiraţie şi respect, căci vorbesc despre nişte personalităţi adânc ancorate în viaţa rurală, nu doar conduse de un interes ştiinţific personal. Şi studiul Rituri de întemeiere a fântânilor în Moldova se încadrează în preocupările mai ample ale autorului, concretizate într-un volum publicat recent. Ioana Repciuc analizează modalităţile magice prin care fântâna este decupată din mediul sacru originar şi dăruită spaţiului public. Captarea bunăvoinţei din partea spiritelor locului, sfinţirea fântânilor ce înregistrează „o formă prescurtată a consacrării unei biserici” (p. 141), ofranda pentru locul de fântână, plata fântânarilor şi importanţa pe care o primeşte ctitorul sunt atent investigate şi susţinute prin exemple etnografice din baza de date a Arhivei de Folclor a Moldovei şi Bucovinei. O contribuţie importantă la tema riturilor acvatice o constituie observaţia cercetătoarei ieşene că punerea sub protecţia unui sfânt a izvoarelor, prin sacrificiul divin, respectă, de fapt, scenariul cultural anterior, reperabil în „cultura păgână a apelor” (p. 156). Materialele şi documentele incluse în volum ating variate paliere ale culturii tradiţionale, de la arhitectură, textile populare, rituri funebre şi practici asociate sării, la manifestările urbane din secolul al XIX-lea şi din prezent. Volumul mai conţine şi un portretul in memoriam făcut 188 memoria ethnologica nr. 50 - 51 *ianuarie - iunie 2014 ( An XIV ) profesorului Petru Ursache cu reverenţă şi precizie biobibliografică de către un discipol de al său. Recenziile amănunţite, alături de prezentările de carte, respectă maniera generală de redactare prin integrarea informaţiei de bază într-un context ştiinţific mai amplu şi prin rigoarea cu care datele culturale sunt discutate. Consecvenţa editorială a „Anuarului Muzeului Etnografic al Moldovei” este salutară şi ne-am dori ca existenţa acestei publicaţii pe piaţa periodicelor ştiinţifice din România să constituie un imbold pentru depăşirea problemelor pragmatice ale tipăririi şi în cazul altor reviste şi anuare de specialitate. 189