memoria ethnologica nr. 50 - 51 *ianuarie - iunie 2014 ( An XIV ) ANA OLOS Comentarii despre minciună, trădare, adevăr, prostie şi lene1 Cercetătorul ştiinţific I. Ion Militaru, de la Institutul „C.S. Nicolăescu-Plopşor”, filială a Academiei Române la Craiova, autor a nouă volume şi numeroase studii pe teme filosofice, a publicat recent o carte de eseuri care deschid perspectiva re-lecturii din punctul de vedere al filosofiei morale a unor texte cunoscute. De vreme ce minciuna, adevărul, prostia şi lenea sunt teme de mare interes, tratate nu numai în texte filosofice, religioase sau ilustrate în diferite specii ale literaturii populare, ci constituie probleme de actualitate, cartea se adresează unui public larg de cititori. Eseul care deschide volumul „ «Nu-L cunosc pe acest om» (Despre marea minciună)”, porneşte de la o pildă din ediţia Alba Iulia (1999) a Patericului, despre cum au fost împăcaţi doi bătrâni, între care era o mare supărare, printr-un gest pacificator al unui frate, gest bazat pe o dublă minciună. E o introducere la comentariul pe marginea „marii minciuni” a lui Petru, relatată în Evenghelii, când acesta se dezice de Iisus în trei împrejurări diferite. Autorul consideră că minciuna lui Petru se datorează, pe de o parte, fricii şi ataşamentului său faţă de corp, pe de alta, uitării de moment, indusă tot de frică. În relaţie cu poruncile din Decalog, minciuna lui Petru se leagă de cele cinci porunci care îl privesc pe Dumnezeu, deci referitoare la „sacru” şi, prin urmare, neincluse în domeniul eticii sau al moralei. „În faţa minciunii lui Petru”, afirmă autorul, „toate celelalte minciuni, rostite sau posibile, sunt reduse în conţinutul ontologic. Ele privesc fragmente ale fiinţei, secţiuni, nu temeiul ontologic al lumii. De aceea, ele sunt minciuni secundare. Ele sunt minciuni epistemologice, derivaţii ale primeia” (25). Iar mai încolo, consideră că miciuna aceasta, cu caracter „tangenţial”, „are darul de a-i arăta lui Petru distanţa infinită dintre el şi Creator ” (30). Cu această „mare” sau „ultimă minciună”, se ajunge „la marginea lumii dincolo de care începe neantul minciunii epistemologice determinat de absenţa obiectului asupra căruia să se exercite” (31). Comentariile autorului ne duc cu gândul la proverbe sau la „minciuna gogonată” şi concursurile de minciuni, vizând uneori absurdul, din snoave sau poveşti. Pentru a glosa pe marginea adevărului, autorul alege basmul danezului Hans Christian Andersen „Împăratul e gol”, unde titlul este de fapt concluzia-adevăr rostită de copilul inocent. 1 Ion Militaru: Nu-L cunosc pe acest om. Despre marea minciună şi alte eseuri morale. Editura Academiei Române, Bu- cureşti, 2014 182 memoria ethnologica nr. 50 - 51 *ianuarie - iunie 2014 ( An XIV ) Ion Militaru vede o analogie între predicile moralizatoare rostite din amvon şi intenţia explicit moralizatoare a basmului andersenian, scris într-o perioadă când „basmul era smuls din orizontul originar de referinţă şi reamplasat într-unul nou, prin care adresantul, evident altul, prin extensie, descoperea alteritatea originară a comunităţii” (33). În nota explicativă se subliniază cum, prin „imersiunea în cultura populară, romanticii îşi consolidau cauza în faţa unui public pe care, în egală măsură, îl constituiau ei înşişi” (33). Cercetătorul subliniază că prin succesul basmului său moralizator, mesajul concis al lui Andersen a depăşit cu mult influenţa lecţiilor morale explicite ale unor filosofi ca Hegel sau Schopenhauer. Tot el observă că morala lui Andersen se bazează „1) pe slăbiciunea, temerea, laşitatea publicului, a societăţii în întregul ei şi 2) pe inocenţa nepervertită, aptă de adevăr a copilului” (37). Dar de vreme ce copilul, când rosteşte adevărul, nu ştie ce spune, „adevărul este cel care se rosteşte prin el” şi, prin urmare, „rostirea lui nu ţine de regnul moralei, afirmaţia sa este de natură ontologică, nu axiologică” (39). În timp ce copilul afirmă ceea ce vede, mulţimea afirmă ceea ce crede că ar trebui să vadă prin prisma propriilor sale convenţii şi interese. Prin recunoaşterea promptă a adevărului rostit, mulţimea suferă un proces de anameneză, un fel de cunoaştere platonică prin reamintire a ceea ce învăţase cândva şi uitase, fiind motivată de interese economice şi integrată în sistemul de corupţie. Copilul singur este neintegrat în sistem, deşi a reţinut deja din „valorile” lumii convenţia legată de costum, opusă goliciunii, datorită ruşinii originare. În ce-i priveşte pe cei doi şarlatani sau manipulatori, „miza lor era prostia nesfârşită a mulţimii, obedienţa calculată şi meschină” (46). Dar, observă autorul, caracterul ambiguu al moralei şi lipsa unei „încheieri” propriu-zise a naraţiunii rezultă într-o „morală care nu trece dincolo de poveste” (46) şi comentează cu scepticism: „Mulţimile ulterioare, care tocmai începuseră să joace pe scena cea mare a istoriei, nu au trecut în propriul crez nimic despre propria pervertire, despre convenţiile care pot să le ţină departe de adevăr şi nici despre personajele minore care le pot corija vederea” (46). Citând mai întâi opinia lui André Glucksman, după care „prostia este un fapt divers”, trăire personală sau un „amalgam” al unor manifestări diverse în intenţie menite să ofere o pedagogie ca şi pildele, comentariile despre prostie îi sunt prilejuite autorului de „Povestea” lui Ion Creangă. Prin propriul titlu – „De va cădea drobul de sare”–, eseistul relevă relaţia dintre prostie şi posibilitate. În povestea lui Creangă, prostia celor două femei, nevasta şi soacra – legat de „ceea ce s-ar putea întâmpla” – este văzută ca „prostie-stimul” sau „prostie motiv”, ceea ce îl va face pe „omul însurat” să plece în lume. Datorită lui Creangă, scrie comentatorul, prostia la români se va vedea de aici încolo prin imaginea drobului de sare de pe cuptor. Reacţia bărbatului e interpretată nu ca o nerecunoaştere a posibilului, ci ca un refuz al lui, izvorât din ştiinţa că se poate „reacţiona” şi că există un leac sau pofilaxie „de preîntâmpinare şi prevenire” (52). Dacă „raza de extensie” a posibilului este nelimitată, rezultă şi că „prostia este infinită” şi prin, urmare „co-naturală lumii” (53). În peregrinările sale, bărbatul întâlneşte situaţii în care prostia se poate judeca şi după alte standarde. În cazul „tontului” care încearcă să ducă soarele în casă cu obrocul, nu posibilul ci „imposibilul” defineşte prostia. O altă variantă este prostia rotarului neghiob pe care bărbatul îl învaţă cum să ducă în casă carul, desfăcându-l în bucăţi şi refăcându-l înăuntru, călătorul având funcţia de corector al prostiei „comisive”. „Nătărăul” e cel care vrea să arunce nuci în pod cu ţăpoiul, prostia sa fiind numită „omisivă”. Ultimul este „dobitocul” care îşi trăgea vaca în vârful căpiţei pentru a o hrăni. După ce le oferise „învăţătură” celor întâlniţi în cale, bărbatul înţelege că de preferat este prostia ce are la bază „posibilul”, „mai lesne de rectificat şi integrat în existanţa laolaltă” (57). 183 memoria ethnologica nr. 50 - 51 *ianuarie - iunie 2014 ( An XIV ) Cum şi în alte poveşti ale lui Creangă se pot găsi exemple de proşti şi prostie, se poate spune că „prostia produce judecată, reacţie, atitudine punitivă şi iertare”, iar „pe scara efectelor sale se găseşte totul, de la dragoste la moarte” (59). Tipurilor numite de Creangă, autorul le adaugă altele: nebunul, naivul, inocentul, ignorantul şi răul. Prostia fabulatorie e cea a basmelor şi a legendelor populare, dar se află şi în poveştile cu Păcală unde, fie el, fie alţii se arată proşti. Într-o extindere a clasificării, autorul descrie prostia mitologică a fraţilor gemeni Prometeu şi Epitemeu şi descoperă o neaşteptată analogie între prostia femeii din povestea lui Creangă, care „gândeşte excesiv”, şi cea a lui „Pro-meteu”, pedepsit datorită trufiei raţiunii care „se pune mereu în faţă”. Prostia lui Epitemeu constă în pierderea beneficiului „înţeles ca singură normă de reglaj raţional”, căci gândeşte „după”, acţionând fără să stea pe gânduri. Un exemplu de „prostie istorică” din antichitatea greacă este cea a regelui Lidiei care porneşte război pe baza răspunsului ambiguu al oracolului, conform căruia „un mare regat va fi zdrobit”. „Prostia doxografică”, după sugestia lui Glucksman, este evidentă în toate „actele deviate”, erorile şi eşecurile totalitarismelor. Alte referiri se fac la „prostia utopică”, chiar dacă în descrierile fenomenului nu există cazuri de proşti. Şi din nou, cercetătorul se întoarce la povestea lui Creangă, arătând că la acesta prostia nu este, în mod misogin, un atribut numai al femeilor, ci un deficit cognitiv (78). O altă constatare este că, deşi opusă inteligenţei, prin coincidentia oppositorum, prostia poate deveni una şi aceeaşi cu maxima inteligenţă. Lungul comentariu se termină cu reflecţii despre mizantropi şi sceptici, inspirate de a patra parte din Călătoriile lui Gulliver de Jonathan Swift. Ultimul eseu din volum, intitulat „Muieţi-s posmagii”, comentează povestea lui Creangă publicată în 1878 în Convorbiri literare. Se fac mai întâi referiri la perioada istorică marcând începutul unui şir de reforme care, observă autorul, continuă până în ziua de azi, vizând mai ales schimbarea mentalităţilor, reformele economice de tip occidental fiind precedate de „absorbţia în avans a ideilor şi mentalităţilor de tip occidental” (91). Drept consecinţă, vechile metehne, îngăduite mai înainte şi tratate cu umor, devin ţinta unei critici necruţătoare: „Biciul devine instrumentul de pedagogie reformistă şi funcţia lui devine la fel de operativă şi eficientă ca şi noul maşinism de reformare” (92). Eroul lui Creangă nu e pur şi simplu „leneş”, ci e „grozav de leneş”, încât „nici îmbucătura din gură nu şi-o mesteca”. Colectivitatea satului, nemaisuportând o atare conduită „spre a nu da pildă şi altora”, îl condamnă la spânzurătoare. Însă execuţia e amânată, căci convoiul întâlneşte o cucoană miloasă, care vede în lene o boală, şi doreşte să-i mai dea leneşului o şansă. Numai că acesta, consecvent cu sine, aşteaptă ca posmagii oferiţi de cucoană să fie şi „muieţi”. În consecinţă, cucoana nu poate decât să subscrie la judecata satului şi să accepte ca leneşul să fie spânzurat. Deoarece despre leneş nu se pot spune multe, genul narativ nu e interesat de figura lui, fabula fiind specia privilegiată din acest punct de vedere (100), susţine autorul. Dar lenea este condamnată în predici ca viciu opus „vredniciei” biblice. Romanul despre Oblomov i se pare o excepţie şi excesiv în privinţa logicii narative. Cercetătorul e surprins că, „nu există nicio mărturie literară în privinţa atitudinii societăţii moderne faţă de lene, fiind absentă „în statistici, tabele de vicii şi virtuţi, din toate listele care condamnă şi acuză moduri intolerante de a fi” (101), căci societatea „concurenţială”, se pare, manifestă indiferenţă faţă de lene (104). Invocându-l pe Camus, se face referire la caracterul subversiv al lenei în societăţile totalitare în care „caracterul coercitiv al muncii anula orice manifestare a libertăţii” (105), lucru bine ştiut de cei care au trăit în perioada respectivă, leneşul fiind „codaşul” în întrecerea socialistă, satirizat în textele brigăzilor de agitaţie. Citând 184 memoria ethnologica nr. 50 - 51 *ianuarie - iunie 2014 ( An XIV ) o scriere a lui Ion Barbu despre „poezia leneşă”, autorul alătură celei fizice, lenea intelectuală sau mentală, devenită recent invazivă datorită „tabloidizării” în mass-media şi devierii interesului general spre subiecte minore şi periferice. Autorul acordă atenţie şi efectului informatizării şi schimbărilor de mentalitate faţă de societatea tradiţională. Căutând o cauză a lenei, autorul conclude că de fapt voinţa este ceea ce lipseşte leneşului care „abdică de la umanitatea activă” şi vrea „ca totul să se petreacă fără implicare proprie”, „prin intervenţie externă cumva în felul miracolului” (116). Eseurile morale ale cercetătorului craiovean merită toată atenţia şi pe lângă faptul că îndeamnă la alte asociaţii pe temele prezente în volum, căci modul său de lectură poate fi aplicat şi altor texte cunoscute. Iar meditaţia asupra valorilor morale şi schimbărilor de mentalitate faţă de societatea tradiţională se impune nu numai cercetătorilor, ci mai ales educatorilor şi formatorilor de opinie. 185