memoria ethnologica nr. 48 - 49 *iulie - decembrie 2013 ( An XIII ) APARIŢII EDITORIALE 217 memoria ethnologica nr. 48 - 49 *iulie - decembrie 2013 ( An XIII ) LOREDANA-MARIA ILIN-GROZOIU Ion Paşol, Daţi-ne tradiţiile înapoi, Râmnicu Vâlcea, Editura Offsetcolor, 2013, 209 p., ISBN 978-973-11206-5-1 Lucrarea, intitulată Daţi-ne tradiţiile înapoi, se înscrie, prin subiectul abordat, pe linia tematicii fundamentale privind cercetarea şi promovarea valorilor culturii tradiţionale în sistemul culturilor moderne contemporane. Importanţa subiectului ales este dublată de semnificaţia lui majoră, nu numai sub raportul interesului istoriografic ci, într-un sens cu mult mai larg chiar, pentru actualitatea chestiunii în zilele noastre, cultura populară fiind şi astăzi un domeniu preocupant. După cum reiese din Cuvânt înainte, intenţia declarată a autorului este aceea de a realiza un studiu asupra ideilor, comportamentelor şi imaginarului creştin, asupra modului în care au evoluat structurile şi credinţele actuale din Oltenia. Prezenta antologie „se realizează după cercetarea atentă, timp de 70 de ani, a manifestărilor petrecute în viaţa sătenilor, unde veşnicia a dăinuit şi va dăinui încă” (p. 7). În partea întâi, Tradiţii legate de zilele anului, autorul remarcă faptul că, în arealul studiat, anumite forme ale tradiţiilor populare s-au menţinut, concordând cu evenimentele relatate de Sfânta Scriptură. Această parte, de fapt întreaga carte, debutează cu trecerea în revistă a rânduielii paraclisului, care-i „purifică pe credincioşi şi pe cei din jur către viaţă materială şi spirituală prosperă” (p. 18). În continuare, autorul surprinde palierul deosebit de bogat al practicilor rituale, desfăşurate cu prilejul sărbătorilor din calendarul ortodox, care sunt menite să armonizeze toate palierele existenţiale, pregătind, astfel, intrarea, sub bun augur, într-o nouă ordine. Bunăoară, autorul descrie modul în care se desfăşoară ceremonialul religios al Bobotezei, zi consacrată botezului primit de către Iisus, Fiul lui Dumnezeu, de la Înaintemergătorul Său, Ioan, în apa Iordanului. În ajun, preotul, însoţit de cântăreţ, umblă din casă în casă pentru a sfinţi locuinţele sătenilor cu apa care a fost sfinţită în dimineaţa aceea după Liturghie. Aşteptat cu bucurie în suflet, „stropeşte cu aghiasmă prin camere, toţi membrii familiei, aceştia sărută crucea, mâna preotului (...). Sfinţeşte carnea porcului, colacii pe care nepoţii îi primiseră de la moşi, la Anul Nou, cu ocazia ridicării la grindă” (p. 36). În dimineaţa zilei de Bobotează, după slujba de sfinţire a apei, transformată în aghiasmă, fiecare credincios ia această apă sfinţită în vasele cu care a venit de acasă. Apa sfinţită acum, Agheasma Mare, rămâne proaspătă, curată şi plăcută la gust vreme îndelungată. Odată ajunşi acasă, oamenii sfinţesc cu agheasmă şura, 218 memoria ethnologica nr. 48 - 49 *iulie - decembrie 2013 ( An XIII ) grajdul, animalele, pomii din livadă, fântâna, casa şi interiorul casei. După ce se sfinţeşte apa, fiecare copil cu sticluţa plină va merge acasă, unde se va pregăti pentru colindatul de Bobotează. Astfel, în ajunul sărbătorii Sf. Ioan, înainte de asfinţitul soarelui, se strâng cete-cete şi stabilesc pe unde vor colinda. Ajunul Bobotezei este un moment prielnic descântecelor şi altor practici magice: cenuşa din sobă şi gunoiul din casă se strâng într-un vas şi se păstrează până primăvara, când sunt presărate peste straturile de legume din grădină, pentru ca acestea să devină mai rodnice şi pentru a fi protejate de dăunători; fetele pun sub căpătâi busuioc pentru a-şi visa alesul (este vorba despre ritul ursitului, practicat şi la Anul Nou, de Sânziene şi de Sfântul Andrei). De asemenea, fetele, după ce ajung acasă de la petrecerea Ajunului, pun mlădiţe de busuioc la stâlpul porţii şi al casei. A doua zi, dacă busuiocul va fi brumat, fata va avea noroc tot anul şi se va mărita. Tot în cadrul acestei părţi, autorul ne oferă informaţii, deosebit de preţioase, legate de suita de practici rituale, susţinute şi de credinţe, grupate în jurul Paştilor. Această sărbătoare, prin evenimentul pe care îl reactualizează, instituie o nouă ordine, oglindită şi în activitatea rituală. Prepararea şi consumarea paştilor, sacrament din aluat dospit, oferit credincioşilor în noaptea de Înviere, presupun o ritualitate de excepţie: „Paştele se fac din făină de grâu curată, de către femeile mai în vârstă, cu o anumită puritate morală şi sufletească. Paştele sunt aşezate într-un coş curat şi stropite cu vin. Enoriaşii, când merg să ia paşte, au în buzunare bani, ouă roşii, peşte, leuştean” (p. 64). În atenţia autorului stau şi o serie de practici apotropaice şi de purificare, destinate să confere protecţie animalelor, culturilor, ogoarelor şi, nu în ultimul rând, indivizilor, cu ocazia prăznuirii marilor sărbători de peste an: Sfântul Teodor (Sântoaderul), Sfinţii 40 de Mucenici din Sevastia (Mucenicii), Buna Vestire (Blagoveşteniile), Floriile, Sfântul Gheorghe, Pogorârea Sfântului Duh (Rusaliile), Sfinţii Împăraţi Constantin şi mama sa Elena, Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul (Sânzienele-Drăgaica), Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, Sfântul Ilie Tesviteanul (Sântilie), Adormirea Maicii Domnului (Sfânta Marie Mare), Naşterea Maicii Domnului (Sântămăria Mică), Sfânta Cuvioasă Parascheva, Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, Sfântul Andrei, Sfântul Nicolae, Sfântul Ştefan. Una dintre sărbătorile caracterizate printr-o deosebit de bogată activitate în plan ritual este cea a Crăciunului. Naşterea Domnului este evenimentul central al întâlnirii dintre Dumnezeu şi oameni, loc de înnoire a întregii creaţii. Este sărbătoarea anuală a naşterii cu trup a Domnului nostru Iisus Hristos, cel dintâi praznic împărătesc cu dată fixă. În aşteptarea acestei sfinte sărbători, creştinii se pregătesc spiritual şi moral, încercând să fie mai buni, să se împace fiecare cu sine, să se ierte unul pe altul şi, nu în ultimul rând, să înveţe iubirea de aproapele. Dintre toate practicile rituale, care au loc în acest interval de timp, un loc central îl ocupă colindatul, la care participă toţi membrii colectivităţii, fără deosebire de vârstă, prin implicarea, în diverse moduri, la săvârşirea anumitor acte ceremoniale. Colindătorii sunt cei care urează în numele tuturor, cei care primesc urări şi daruri rituale. Colindele transmit vestea naşterii Mântuitorului Iisus, dau naştere la o bucurie şi o linişte sufletească cu totul deosebite. Principala formă de colind practicată este cea de ceată, alcătuită din copii, care urează de sănătate, de spor în casă, de alungare a duhurilor necurate, dar şi de rod bogat al ogoarelor ce urmează să fie cultivate. Autorul redă cele 11 stele pe care le-a interpretat în cei opt ani de colindat, pe care „le-am învăţat de la tata, Dumitru Gh. Paşol, pe atunci de 38 ani, care şi el fusese colindător cu steaua” (p. 95). În partea a doua, Tradiţii legate de viaţa omului, autorul dezvăluie obiceiurile şi practicile religioase, legate de cele trei momente importante ale vieţii: naşterea, căsătoria şi 219 memoria ethnologica nr. 48 - 49 *iulie - decembrie 2013 ( An XIII ) moartea, pe care le-a descris aşa cum le-a perceput. Pe fondul respectării principalelor etape ale ceremonialului naşterii îndătinat, autorul surprinde anumite momente care aparţin tradiţiei, referitoare la integrarea nou-născutului în lumea existenţială. Este vorba despre practicile cu caracter apotropaic şi propiţiator, îndeplinite de către moaşă: practicile medicale şi ajutorul concret acordat lăuzei; prima scaldă rituală a nou-născutului; mersul la biserică pentru ca apa să fie sfinţită de către preot; pregătirea ursitorilor: „Pe o masă curată se aşază o azimă coaptă în spuză şi în trei colţuri se pun trei monede, cu sare, lângă ele, iar în mijlocul pâinii se pune miere, un pahar cu apă, unul cu vin, un pui fript, ciorbă din carne de pui, foarfece, o cămaşă, o bucată de pânză, cuţite, linguri, sare, zahăr, caiete, cărţi, creion, topor, iar dacă ursitorile se pun pentru fete, se adaugă furcă, fuior, ac cu aţă. Toate acestea trebuie puse cu multă grijă pentru ca pruncul să deprindă dragoste de muncă, de meserie sau învăţătură de carte” (p. 112). În continuare, autorul trece în revistă evenimentul Botezului nou-născutului, prima din cele şapte Taine, prin care copilul este integrat Bisericii şi devine creştin. Încărcătura emoţională, dar şi bucuria vădită a participanţilor, şi, în special, a părinţilor, a naşilor sau a moşilor sugerează responsabilitatea şi asumarea pe care aceştia o au faţă de cel ce vine să primească „haina cea nouă” de mântuire. De asemenea, nu este uitat nici retezul (tăierea moţului), care este, de fapt, o petrecere la care participă rudele apropiate. Moţul tăiat, banul, plantica şi ceara se păstrează într-o ladă şi este dat copilului când va creşte. În cadrul acestei părţi, autorul prezintă jocurile de copii care antrenau, deopotrivă, băieţi şi fete: pumnareta; dansul fetiţelor fără număr; pietricica; oina; rişca; banul; de-a trânta; căpriţa; jocul cu coarda; arcul; de-a v-aţi ascunselea; vorbirea secretă; rămăşagul etc. În continuare, autorul reuşeşte să prezinte obiceiurile ataşate ceremonialului nunţii: peţitul; mersul la chemat: „sâmbăta de dimineaţă băieţi şi fete se pregătesc să meargă la chemat. Îşi împodobesc ploştile de vin şi ţuică cu flori. Ginerele încalecă pe un cal sub şaua căruia se află o pătură. Calul este împodobit cu mai multe plantici colorate diferit. Ginerele trece în fruntea alaiului, urmează băieţii şi fetele, înarmaţi fiecare cu câte o ploscă împodobită cu flori şi panglici. Alaiul este urmat de lăutari care cântă continuu”(p. 137); învelitul şi adăpatul bradului; bărbieritul ginerelui; învelitul miresei; oraţiile de nuntă; ruperea pâinii miresei; oficierea slujbei religioase la biserică; ospăţul; petrecerea de luni. Autorul surprinde şi practicile funerare, care urmăresc să-l aşeze pe cel care a trecut pragul către „lumea de dincolo”, într-o nouă ordine şi să-i asigure post-existenţa. În Oltenia, ceremonialul funerar presupune o secvenţialitate ritualică, care punctează caracteristicile sale. Acest ceremonial surprinde momentul de criză prin care trece, la un moment dat, fiecare pământean, dar, în aceeaşi măsură, oferă o garanţie în vederea rămânerii acestuia în interiorul colectivităţii căreia îi aparţine, aceeaşi, şi totuşi alta. Dintre aceste rituri autorul menţionează: anunţarea preotului şi citirea, de către acesta, a rugăciunilor de ieşire a sufletului; scalda rituală şi îmbrăcarea defunctului cu haine noi; perindarea, cu lumânare, a membrilor colectivităţii la căpătâiul defunctului; priveghiul; se confecţionează statul „din ceară de albine. Se agaţă un fir de aţă de tors de un cui bătut în grindă. Se ia ceară de albine şi se freacă cu amândouă palmele în jurul sforii, de sus în jos, căutând să se facă o lumânare lungă, uniformă, fără dâlme. Când a fost gata se taie capul firului de la grindă şi se împletesc în cercuri concentrice. Ultima parte din lumânare se ridică pentru a se aprinde” (p. 153). Acesta se aşază pe pieptul mortului, după care este preluat de către femeia care va săvârşi tămâiatul; oficierea, de către preot, a slujbei de înmormântare; pomana mortului; slobozirea, la şase săptâmâni, a apei sau a izvorului. 220 memoria ethnologica nr. 48 - 49 *iulie - decembrie 2013 ( An XIII ) Partea a III-a, Tradiţii diseminate, debutează cu trecerea în revistă a unuia dintre cele mai cunoscute obiceiuri din această zonă: claca. Aceasta era organizată fie cu ocazia diferitelor munci sezoniere, fie cu prilejul îndeplinirii riturilor de trecere. Totodată, autorul abordează anumite aspecte referitoare la: modul în care se orientau străbunii noştri; metodele de vindecare ale bătrânilor; organizarea jocului, hora; Taina Maslului; ritualul de invocare a ploii – Paparuda; rolul bâlciurilor şi al târgurilor. Concluziile şi o Bibliografie selectivă completează această lucrare, care contribuie la identificarea elementelor specifice spiritualităţii olteneşti, a rădăcinilor ce pornesc din istoria multiseculară a acestei provincii istorice. 221