memoria ethnologica nr. 48 - 49 * iulie - decembrie 2013 ( An XIII ) BOGDAN CODRE1, ROMÂNIA Cuvinte cheie: realităţi politice, realităţi administrative, cultura orală, domeniul feudal, aşezări codreneşti Zona Codrului – străveche oază de identitate şi spiritualitate românească Rezumat Situată în nord-vestul ţării noastre, la interferenţa a trei judeţe: Maramureş, Satu-Mare şi Sălaj, Zona Codrului sau Ţara Codrului, cum îi mai spun localnicii, se desfăşoară de o parte şi de alta a culmii Făgetului, formaţiune semimuntoasă de origine hercinică, asemenea Măcinului do- brogean. Prin situarea ei la o răspântie în care a avut menirea să delimiteze mereu realităţi politice şi administrative diferite, regiunea circumscrie un teritoriu cu un destin aparte în istoria poporului român, devenind o zonă de confluenţă sau de “trecere” cu toate avantajele şi dezavantajele pe care le presupune aceasta. Caracterul relativ conservator al Zonei Codrului se explică în parte şi prin absenţa în cuprinsul ei a unui centru urban însemnat. Satele sunt aşezate în jurul oraşelor Cehu-Silvaniei, Şomcuta Mare şi Ulmeni, de care au aparţinut în diferite epoci din punct de vedere administrativ, erau până acum câţiva ani comune, ceva mai răsărite, e adevărat, dar lipsite de ca- pacitatea unei influenţe culturale. Singura formă de cultură accesibilă co- drenilor până într-o epocă mai apropiată de noi rămâne propria lor cultură, cea orală. 1 Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, Facultatea de Teologie Ortodoxă, România 96 memoria ethnologica nr. 48 - 49 * iulie - decembrie 2013 ( An XIII ) Key words: political realities, administrative realities, oral culture, feudal domain, establishments in the Codru area The Codru Area - An Ancient Oasis of Romanian Identity and Spirituality Summary Located in the northwest of our country, at the intersection of three counties: Maramures, Satu Mare and Salaj, the Forests Area or the Forests State, as the locals name it, is placed on both sides of the Faget ridge, a half mountain formation of hercynic origin, like Măcinul from Dobrogea. With its location at a crossroads that was meant to define the political and administrative realities always different, the region circumscribes an area with a special destiny in the history of the Romanian people, becoming a zone of confluence or 'pass' with all the advantages and disadvantages this entails. The relatively conservative nature of the Forests Area is due also partly to the absence of a significant urban center. The villages are located around the cities Cehu-Silvaniei, Şomcuta and Ulmeni, of which they belonged administratively in different eras and which were communes until a few years ago, a little apprised, true, but lacking the capacity of cultural influences. The only form of culture accessible to the Forests Area population until a close era remains their own culture, the oral culture. 97 memoria ethnologica nr. 48 - 49 * iulie - decembrie 2013 ( An XIII ) Zona Codrului – străveche oază de identitate şi spiritualitate românească Situată în nord-vestul ţării noastre, la interferenţa a trei judeţe: Maramureş, Satu-Mare şi Sălaj, Zona Codrului sau Ţara Codrului, cum îi mai spun localnicii, se desfăşoară de o parte şi de alta a culmii Făgetului, formaţiune semimuntoasă de origine hercinică, asemenea Măcinului dobrogean. Prin situarea ei la o răspântie în care a avut menirea să delimiteze mereu realităţi politice şi administrative diferite, regiunea circumscrie un teritoriu cu un destin aparte în istoria poporului român, devenind o zonă de confluenţă sau de “trecere” cu toate avantajele şi dezavantajele pe care le presupune aceasta2. Rămas în afara hotarelor Imperiului Roman, după cucerirea Daciei, spaţiul Zonei Codru, a constituit terenul numeroaselor înfruntări dintre dacii liberi şi învingătorii romani, bine aşezaţi şi fortificaţi în imediata vecinătate, la Porolissum. În secolul al XI-lea, ţinutul Codrului marca extremitatea nord-vestică a ducatului lui Menumorut, constituind împreună cu regiunea de la sud, ţinta atacurilor feudalilor unguri în expansiunea lor către răsărit3. Mai târziu, vreme de aproape o sută de ani, între 1378-1470, Zona Codrului a reprezentat domeniul feudal al voievozilor maramureşeni Balc şi Drag, pentru ca mai apoi, în veacurile al XVI-lea şi al XVII-lea să aparţină când Principatului autonom al Transilvaniei, când Austriei sau pur şi simplu să fie un teren de graniţă între ele. Timp de un sfert de secol, 1661-1685, Codrul a marcat hotarul dintre Transilvania şi paşalâcul turcesc cu capitala la Oradea, iar la sfârşitul anului 1559, pe aici trecea graniţa stăpânirii lui Mihai Viteazul. Tot în acest loc avea să se statornicească pentru un timp, la sfârşitul Primului Război Mondial, aşa zisa “linie de demarcaţie”, a cărei depăşire prin luptă va duce la eliberarea întregii Transilvanii de sub dominaţia străină4. Vechimea aşezărilor codreneşti şi locuirii acestora ne este certificată şi de atestarea timpurie a unora dintre ele, acestea datând încă din secolul al XIII-lea, precum Ardusatul, Crucişorul sau Tămaia, atestate la 1231, apoi Homorodul de Sus şi de Jos, atestate de la 1272. În secolul următor sunt atestate sate precum: Giurtelecul Hododului la 1378, Sălsig la 1387, iar la 1391 localităţile: Urmeniş, Băseşti, Oarţa de Sus, Oarţa de Jos, Orţiţa5. Ulterior, satele codreneşti apar tot mai frecvent în documente sub denumirea pe care o poartă şi astăzi. Astfel, în Conscripţia de la 1566, sunt cuprinse un târg Cehul Silvaniei şi 44 de sate, care, aparţinând Zonei Codru, poartă următoarele denumiri: Băseşti, Babţa, Ariniş, Ciuta, Bicaz, Someş- Uileac, Sălsig, Bârsăul de Sus, Bârsăul de Jos, Tohat, Asuajul de Jos, Asuajul de Sus, Gârdani, Ulmeni, Băiţa, Urmeniş, Stremţi, Tămăşeşti, Giurtelecu Hododului etc. Toate aceste sate sunt grupate în voievodate, stăpânite de voievozi români6. Toate aceste atestări documentare demonstrează, fără echivoc, că localităţile mai sus amintite au apărut cu mult înainte pe aceste locuri şi că ele sunt, în cea mai mare parte, continuatoarele vechilor aşezări ale dacilor liberi, romanizate de-a lungul secolelor şi care în vremea voievodatului lui Menumorut îşi dobândiseră deja o identitate românească. Satele codreneşti sunt amintite de 2 Dumitru Pop, Folclor din Zona Codrului, Baia-Mare, Centrul de îndrumare a creaţiei populare şi a mişcării artistice de masă, 1978, pag. 9. 3 Ştefan Pascu, Voivodatul Transilvaniei, volumul I, Cluj Napoca, Editura Dacia, 1971, pag. 30. 4 Dumitru Pop, op. cit., pag. 10. 5 A se vedea Coriolan Suciu, Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, Bucureşti, Editura Academiei R.P.R., 1968. 6 David Prodan, Iobăgia din Transilvania, volumul II, Bucureşti, Editura Academiei R.P.R., 1968, pag. 195 apud Pamfil Bilţiu, Maria Bilţiu, Basme, poveşti, legende, povestiri, snoave şi poezii populare din Zona Codrului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, Dacia, 2002, pag. 7. 98 memoria ethnologica nr. 48 - 49 * iulie - decembrie 2013 ( An XIII ) izvoarele istorice şi în contextul pătrunderii ungurilor în Transilvania. Aceste aspecte politice şi sociale nu au putut însă anula întreaga organizare internă a satelor, care au continuat să se dezvolte potrivit normelor proprii, tradiţionale şi care s-au păstrat, în mare parte până în vremea noastră. Asuprirea socială şi naţională care s-a accentuat progresiv nu a reuşit să destrame caracterele etnice ale populaţiei româneşti din perimetrul Zonei Codrului, dar a produs numeroase reacţii prezente în cuprinsul bogatei sale culturi orale. Ca regiune de dealuri, a căror înălţime nu se ridică peste 600 m, împrejmuită de lunca Sălajului şi lunca Someşului, dar şi de Câmpia Sătmarului, Ţara Codrului a cunoscut dintotdeauna agricultura şi creşterea animalelor. Acolo unde solul era mai puţin productiv, acestor îndeletniciri li s-au adăugat pe parcurs şi altele, în care locuitorii satelor respective au ajuns să se specializeze, în timp, producând nu numai pentru nevoile lor ci şi pentru schimb. Astfel, ocupaţii ca dulgheritul, şindrilitul, rotăritul sau confecţionarea mobilierului şi a diferitelor obiecte necesare în gospodărie, erau întâlnite odinioară frecvent în satele Codrului. Se mai poate auzi şi azi, mai rar, vorbindu-se în zonă despre lăzile de zestre sau cele pentru grâne pro- duse în Băiţa de sub Codru sau despre carele confecţionate cu măiestrie în Stremţ sau Odeşti. Tot la Băiţa de sub Codru s-a practicat pe scară largă în urmă cu un secol olăritul, dar un olărit de tip arhaic, atât în privinţa materialului utilizat, pe care-l aveau la îndemână (dealul Pleşca dinspre Asuajul de Sus), cât şi al tehnicii şi formelor ce le produceau. Vasele produse aici erau nesmălţuite şi erau destinate în exclusivitate nevoilor din zonă. Dacă în anul 1930 existau în Băiţa de sub Codru 31 de olari, în 1977, când profesorul Dumitru Pop a făcut o amplă cercetare a folclorului şi tradiţiilor zonei, mai exista doar unul singur7. Astăzi această îndeletnicire a dispărut cu totul. Satul Sălişte, de lângă Stremţ, era cunoscut în spătărit, piesele pe care le confecţionau locuitorii lui, fiind vestite, de asemenea, în toată Zona Codrului. Urmenişul era specializat în realizarea „gubelor” şi a „ţolurilor”, îndeletnicire foarte cunoscută şi apreciată aici, mai cu seamă în perioada interbelică. Extrem de rar se mai produc şi azi asemenea articole, dar numai pentru nevoile personale ale celor din casă. Satele din extremitatea nord-estică a zonei, precum Sârbi, Ardusat, Tămaia, Fărcaşa erau specializate în împletituri din lemn, producând în special coşuri de cele mai variate forme şi pentru diferite întrebuinţări8. Caracterul relativ conservator al Zonei Codrului se explică în parte şi prin absenţa în cuprinsul ei a unui centru urban însemnat. Satele sunt aşezate în jurul oraşelor Cehu-Silvaniei, Şomcuta Mare şi Ulmeni, de care au aparţinut în diferite epoci din punct de vedere administrativ, erau până acum câţiva ani comune, ceva mai răsărite, e adevărat, dar lipsite de capacitatea unei influenţe culturale. Singura formă de cultură accesibilă codrenilor până într-o epocă mai apropiată de noi rămânea propria lor cultură, cea orală. Faptul că, în trecutul lor, satele Zonei Codrului nu au aparţinut decât întâmplător aceleiaşi unităţi politico- administrative nu a influenţat sensibil legăturile dintre ele, care continuau să urmeze alte căi, mai strâns legate de viaţa şi interesele lor fundamentale, cu atât mai mult cu cât Munţii Codrului nu ridicau probleme în privinţa comunicaţiei, putând fi trecuţi cu uşurinţă în tot cursul anului. Locuitorii din estul Codrului, spre exemplu, mergeau pe jos până la Beltiug şi la Satu-Mare în interese economice, după cum tot pe jos făceau drumul cei din satele de pe versantul apusean, mergând la târgurile de la Cehu-Silvaniei şi Ariniş. Nu au fost rare nici căsătoriile între tineri din satele situate de o parte şi de alta a acestor munţi. O mărturie interesantă a legăturilor tradiţionale dintre satele codreneşti situate de o parte şi de alta a munţilor, o constituie un vechi „târg” ce se făcea la Asuaju de Sus la Sâmpetru şi care se numea „târgul cepsălor”, pentru ca o dată cu stră- mutarea lui la 14 septembrie să-şi schimbe această denumire în „târgul cepelor”. Participau 7 Dumitru Pop, op. cit., pag. 16. 8 Ibidem, pag. 17. 99 memoria ethnologica nr. 48 - 49 * iulie - decembrie 2013 ( An XIII ) îndeosebi tineri, fete şi feciori, veniţi din satele situate de o parte şi de alta a Codrului. Cei ce veneau de peste Codru coborau în cursul dimineţii, desfăşurându-se în rânduri largi printre holde şi culegeau „sânzâiene”. Ajunşi în Asuaj, tinerii mergeau pe la „gazdele” lor, rude sau cunoscuţi ce îşi aveau casele în apropierea „locului târgului” şi apoi, imediat după amiază, la jocul organizat aici. După fiecare joc, fetele se duceau la gazdă, unde îşi schimbau hainele, în aşa fel încât dansul şi în general manifestarea în întregul ei apărea ca un gen de paradă a portului tinerelor fete şi totodată ca o mărturie a priceperii şi hărniciei lor. Vechiul termen al manifestării, „târgul cepsălor”, sugerează chiar acest lucru: „târgul podoabelor”9. Vorbind despre zestrea folclorică a Zonei Codrului, putem spune că poezia obiceiurilor de peste an circula odinioară intens. Apoi, treptat, mutaţiile din viaţa spirituală a satelor au împins-o demult în repertoriul pasiv. Bine reprezentate odinioară în folclorul zonei, cântecele de seceriş ar putea fi considerate ca aparţinând tipului care circulă în Zona Năsăud, unde au găsit un spaţiu prielnic unei mai bune conservări, nelipsindu-le asemănări cu variantele care circulă în spaţiul de pe Valea Mureşului. Dintre feluritele clăci de odinioară, cea de seceriş şi cea de tors erau marcate, pe alocuri, de un ceremonial ce includea şi un cântec propriu10. Şi în Ţara Codrului, cei mai bogaţi ai satului organizau clacă la secerat. La aceasta participau mai multe persoane, atât bărbaţi cât şi femei, care la sfârşit se întorceau în mare alai la casa gazdei cântând „cântecul cununii”. Pretutindeni pe unde trecea alaiul, cununa era întâmpinată de săteni şi stropită cu apă. La sosire însă, gazda stropea cununa cu „pălincă”, după care urma cina secerătorilor11. Morfologia motivelor din variantele codreneşti vine să ne întărească această convingere. Un exemplu poate fi îndemnul gazdei de a pregăti masa în vederea petrecerii din finalul obiceiului: „ Noi cununa nu o-m da, Să ne puneţ la masă, Până nu mi-i fa voia: Să ne daţi mâncări aleasă O oiagă cu pălincă tare, Pân’ gurile noastre să să-ntoarne, Să ne treacă de supărare. On blid de plăcinte, Apoi să ne puie găzdoaia La cele guri lihnite.” 12 On blid de moşocoarne, Cercetătorii au semnalat că acest produs poetic este constituit după tiparul celorlalte cate- gorii de oraţii de nuntă sau la colac, de unde şi amestecul pronunţat de hazliu şi solemn13. Potrivit cercetătorilor în domeniul folclorului, spaţiul Zonei Codrului, rămâne cel care ilustrează cel mai convingător faptul că în contextul poeziei ceremoniale, colinda rămâne specia cea mai masivă şi mai diversificată. Cunoscutul interpret de folclor autentic şi profesor la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj Napoca, Ioan Bocşa, arată în prefaţa uneia dintre recentele sale lucrări că „Merită subliniată în mod special rezistenţa colindei, ca gen, demonstrată de faptul că s-a păstrat în timp intactă, iar în unele zone este încă vie, practicându-se după ritualuri străvechi.”14. Bucuria colindatului, şi avem un repertoriu foarte bogat şi diversificat de colinde, este trăită 9 Ibidem, pag. 21. 10 Traian Mârza, Cântecul ceremonial al clăcii de tors din partea de nord a Munţilor Apuseni, în Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei pe anul 1971, Cluj-Napoca, 1971, pag. 337. 11 Ibidem, pag 66. 12 Ion Taloş, Obiceiuri privitoare la seceriş, în Anuarul Muzeului etnografic al Transilvaniei pe anul 1968-1969, Cluj-Napoca, 1971, pag. 268. 13 Ovidiu Bârlea, Folclorul românesc, vol. I, Bucureşti, Editura Minerva, 1981, pag. 326. 14 Ioan Bocşa, Muzică vocală tradiţională din Sălaj, vol I, Editura Media Musica, Cluj-Napoca, 2009, pag. 6. 100 memoria ethnologica nr. 48 - 49 * iulie - decembrie 2013 ( An XIII ) cu intensitate maximă de către locuitorii Zonei Codrului. Copiii învaţă şi azi în familie sau la biserică repertoriul de colinde, dar şi la şcoală prin grija unor dascăli cu har. Un colind, ca şi cel pe care-l redăm mai jos, este cunoscut într-o întinsă zonă geografică. Cules, notat şi publicat şi de către alţi cercetători ai zonei, în variante apropiate acelei pe care am găsit-o eu, este cântat şi de către orăşeni, provocând aceeaşi mare bucurie: În general, şi aceasta este observaţia mea, producţiile folclorice muzicale de calitate, se bucură de receptivitate deosebită în rândul copiilor şi tinerilor de azi. Ele nu sunt, cum greşit s-ar crede, doar pentru cei mai vârstnici şi în general buni cunoscători ai repertoriului folcloric. Problema este însă că valul secularizării se face simţit tot mai mult şi în peisajul rural, iar copiii şi tinerii se întâlnesc din ce în ce mai rar cu producţii folclorice autentice. Odinioară colindatul sistematic, uneori casă de casă, revenea grupelor de copii mai mari, constituite, de regulă după criteriul vecinătăţii sau înrudirii. În vreme ce copiii mici colindau pe la vecini şi numai până ce se înnopta, cei mai mari colindau până dimineaţa. Însă cel mai interesant ca desfăşurare rămâne colindatul cetei feciorilor. În satele codreneşti mai mari se formau două sau trei cete sau „rânduri” de colindători şi fiecare din acestea colindau pe la toate casele din sat unde existau fete. Se începea pe la ora 21, în partea de sat unde locuiau membrii cetei şi colindau toate fetele, cu excepţia uneia „mai dintre oamini”, la care încheiau, dimineaţa, după ce străbăteau tot satul. Fata aceasta era anunţată din vreme, astfel încât să se poată pregăti cu mâncare şi băutură15. Redăm în cele ce urmează o colindă sugestivă în acest sens: 15 Dumitru Pop, op. cit., pag. 51 101 memoria ethnologica nr. 48 - 49 * iulie - decembrie 2013 ( An XIII ) Despre colindă însă, cât şi despre întreaga poezie a obiceiurilor de peste an, nădăjduiesc să vorbesc mai pe larg într-un material viitor. În urmă cu câţiva ani, am venit în legătură directă, nemijlocită cu oamenii din Ţara Codrului. Am devenit trăitor al acestor locuri şi slujitor al altarului străbun ortodox într-unul din satele Codrului. Am petrecut câţiva ani la rând, toate sărbătorile de peste an: Crăciunul, Anul Nou, Boboteaza, Sfintele Paşti etc. Ne-am bucurat împreună de acestea, într-o perfectă comuniune, aşa încât acum, în urma acestor modeste consideraţii, pot să spun cu certitudine că viaţa oamenilor de pe aceste meleaguri, din Ţara Codrului, este în fiecare zi altfel decât „la televizor”, că ei, codrenii, cu adevărat au fost dăruiţi de Dumnezeu. 102 memoria ethnologica nr. 48 - 49 * iulie - decembrie 2013 ( An XIII ) Bibliografie Bârlea, Ovidiu Folclorul românesc, vol. I, Bucureşti, Editura Minerva, 1981. Bilţiu, Pamfil, Bilţiu, Maria, Basme, poveşti, legende, povestiri, snoave şi poezii populare din Zona Codrului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002. Bocşa, Ioan, Muzică vocală tradiţională din Sălaj, vol. I-II, Editura Media Musica, Cluj-Napoca, 2009. Mârza, Traian, Cântecul ceremonial al clăcii de tors din partea de nord a Munţilor Apuseni, în Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei pe anul 1971, Cluj-Napoca, 1971. Pascu, Ştefan, Din istoria Transilvaniei, Bucureşti, 1963. Pop, Dumitru, Folclor din Zona Codrului, Centrul de îndrumare a creaţiei populare şi a mişcării artistice de masă al Judeţului Maramureş, Baia Mare, 1978. Prodan, David, Iobăgia din Transilvania, volumul II, Bucureşti, Editura Academiei R.P.R., 1968. Suciu Coriolan, Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, Bucureşti, Editura Academiei R.P.R., 1968. Taloş, Ion, Gândirea magico-religioasă la români. Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001. Taloş, Ion, Obiceiuri privitoare la seceriş, în Anuarul Muzeului etnografic al Transilvaniei pe anul 1968-1969, Cluj-Napoca, 1971. 103