memoria ethnologica nr. 44 - 45 * iulie - decembrie 2012 ( An XII )




PAMFIL ŞI MARIA BILŢIU1, ROMÂNIA




Cuvinte cheie: obiceiuri de primăvară, practici magice, păstorit, rituri pastorale, descântat




Obiceiuri şi practici ritualico-magice la constituirea şi desfacerea turmelor









Întemeiat pe cercetări de teren, studiul nostru este rezervat tratării obiceiurilor  şi  practicilor  ritualico-magice  legate  de  două  etape  ale păstoritului maramureşean, bogate în tradiţii: constituirea şi desfacerea turmelor.
În tratarea obiceiurilor şi practicilor magice am pus accent pe cele de mare vechime, care asociază ritul nudităţii magice, castitatea, dar şi pe cele care mizează pe folosirea unui instrumentar magic de largă răspândire: trecerea oilor peste lanţ, peste un topor, aprinderea focului viu etc.
Tratarea practicilor magice, precum şi a tradiţiilor pastorale am analizat- o în toate subdiviziunile etapelor amintite ale păstoritului maramureşean: scoaterea oilor,  urcarea lor la munte, primul muls, serbarea sâmbrei, coborârea oilor şi desfacerea turmelor.
În studiul nostru am scos în evidenţă atât funcţiile riturilor cât şi mito- simbolistica elementelor lor componente şi a instrumentarului magic folosit.















1   Baia Mare, România








80
memoria ethnologica nr. 44 - 45 * iulie - decembrie 2012 ( An XII )










Key words: spring rituals, magic practices, shepherding, shepherds’ rites, incantations and spells




Customs and Ritualic - Magic Practices Upon The Gathering and the Dissolution of Flocks

Summary




Founded on field research, our study is dedicated to the customs and the   ritual-magic  practices  related  to  two  stages  of  Maramures shepherding, which are very rich in traditions: the gathering and the dissolution of flocks.
In dealing with customs and magic practices we have emphasized those which proved to be ancient, and which associate the rite of magic nudity and  chastity, with those which count on the using of magic instruments of a large spreading: the passing of sheep over a chain, over an axe, building the fire of life, etc.
We analysed the manner in which magic practices are regarded, as well  as  the  shepherds’  traditions  in  all  the  sub-divisions  of  the above-mentioned stages of Maramures shepherding: gathering the flocks, getting them up the  mountain, the first milking, the feast of milk measuring, coming with the flocks from the mountains in autumn, and the dissolution of the flocks.
Our study highlights both the functions of the rites, and the mythical symbolic of the components, as well as the magical instruments they use.





















81
memoria ethnologica nr. 44 - 45 * iulie - decembrie 2012 ( An XII )




Obiceiuri şi practici ritualico-magice la constituirea şi desfacerea turmelor




Consacrate reînvierii naturii şi strâns legate de bunul mers al noului ciclu vegetaţional, obiceiurile de primăvară se individualizează printr-un substrat mitico-magic deosebit de bogat, care capătă valenţe magice şi mai pronunţate la cele legate de inaugurarea anului pastoral: Floriile şi Sfântul Gheorghe. În aceste zile se constituie turmele, activitate marcată de o serie de practici ritualico-magice, în toate etapele ce o compun.
Scoaterea oilor se individualizează ca o etapă însoţită de numeroase acte ritualico-magice, având deschidere către stimularea manei animalelor, dublată de o pronunţată funcţie apotropaică. Odinioară era de neconceput scoaterea oilor din poiată fără ca acestea să nu fie afumate ritual, cu cărbuni aprinşi sau tămâie, fără a fi stropite cu apă neîncepută sau aghiasmă, fără a fi trecute peste un lanţ. Pe Valea Cosăului, oile sunt trecute şi peste un topor. Sunt practici de largă răspândire în riturile pastorale româneşti.
























Scoaterea oilor din poiată; foto: Colecţia Pamfil Bilţiu


Am putea crede că ritualul afumării cu ciobul de tămâie este de esenţă creştină, dar el ţine de straturi magice mai vechi, când era menit să alunge spiritele malefice. (Popescu, 1986: 102).
Anumite acte rituale îmbracă, în unele localităţi, forme aparte care le conferă statutul de
variante regionale. La Oarţa de Sus, când se scot oile la păşune sunt trecute peste lanţul care a fost pus la pragul casei la Crăciun, pentru a păşi peste el colindătorii.
Sub aspectul semnificaţiei acestor practici magice, trebuie să subliniem că, potrivit
concepţiei populare, colindătorii ne apar ca un fel de vrăjitori, având puterea de a săvârşi adevărate miracole. Ei sunt depozitari magici ai norocului, ai sănătăţii şi ai longevităţii. (Caraman, 1981: 64).







82
memoria ethnologica nr. 44 - 45 * iulie - decembrie 2012 ( An XII )




Această practică ritualică are la bază regula cumulului magic, lanţul asociind ritul metalului prelucrat, generalizat în magia noastră şi a altor popoare. Aşa cum arată cercetările, lanţul este un simbol al legăturii şi captivităţii. Lanţurile, împreună cu alte lucruri metalice, sunt folosite ca obiecte apotropaice în riturile de izgonire a duhurilor malefice. (Evseev, 1998: 217-218). În unele localităţi, lanţul, peste care erau trecute oile, este supus unui proces de preparare magică urmând prescripţii ritualice îndătinate. Lanţul este îndoit, ceea ce reprezintă o reduplicare mitico-magică, sau este înfocat, practică care asociază cultul focului şi al vetrei, în scopul sporirii valenţelor apotropaice ale acestui instrument magic. Potrivit celor relatate de către performerii noştri, trecerea oilor peste lanţ avea ca finalitate apărarea lor împotriva fiarelor sălbatice. „Trecem oile păstă lanţ să nu aibă putere siarele la ele.” (Deseşti).
La Ungureni, în Ţara Lăpuşului, unde păstoritul îmbracă forme arhaice deosebite, scoaterea oilor la păşune era însoţită de practici ritualico-magice care constituie magia în lanţ. Gospodina nu numai că stropeşte oile cu agheasmă, le afumă cu tămâie, dar aruncă peste ele şi sare, care are virtuţi apotropaice fiind frecvent folosită în magie la alungarea duhurilor rele. Concomitent cu oile sunt afumaţi şi stropiţi şi cei doi ciobani care mână oile către locul de formare al turmei:
„ciobanul mare” şi „ciobanul mic”, care este de fiecare dată un copil „curat”, cast, aceasta arătând că păstoritul  era statuat ritualic şi pe baza principiului castităţii. Înainte de a părăsi curtea, gospodina dă „ciobanului mare” un colac ceremonial, în formă de turtă rotundă, înconjurată de un inel, care simbolizează staulul şi care are în interior lipite nouă bucăţele de aluat, numite „mieluţi”, semnificând turma. Cei doi ciobani au obligaţia să consume ritual la câmp colacul împreună
„pentru ca oile să fie sănătoase şi cu spor ca pâinea. Colacul se numeşte Staulele florilor şi ne slujeşte ca argument în plus asupra originii pastorale a denumirii sărbătorii Floriilor.
Sub aspectul semnificaţiei, capătă importanţă, pe această linie, opiniile lui Petru Caraman
care, între numeroasele funcţii ale colacilor ceremoniali, o subliniază si pe aceea potrivit căreia simbolizează şi succesul în creşterea vitelor şi oilor, unele forme reprezentând ocolul (staulul) cu oi. (Caraman, 1983: 475-476).
În satele din Maramureşul Istoric, urcarea oilor la munte ocazionează o serie de acte rituale. Oile trec pe lângă găleţi cu apă, în care se pune o secere, rit apotropaic şi de purificare. În găleţile cu apă se pun, în unele sate, bani de argint, argintul fiind considerat, în mentalitatea populară, etalon al purităţii, aşa cum ne argumentează formulele de descântec: „Ion să rămâie curat, luminat,
/ Ca argintu strecurat.” La urcarea oilor la munte, ciobanii manifestă o grijă aparte pentru a nu trece cu ele peste anumite locuri oprite, pe care, dacă ar paşte, oile şi-ar pierde mana. Ciobanii ocolesc cu mare atenţie şi izvoarele fermecate despre care se crede că dacă s-ar adăpa oile din ele şi-ar pierde mana. Sunt numeroase astfel de izvoare în Maramureşul Istoric. (Bilţiu, P., Bilţiu, M.,
1999: 77). În satele de pe Valea Cosăului, în ziua stânii, fiecare sâmbraş ia o mână de pământ de acasă, din staulul oilor, pe care îl duce la locul stânii şi îl pune lângă strungă. Neefectuarea acestui rit ar atrage după sine rămânerea laptelui oilor acasă. Pentru a se împiedica luarea manei de către vrăjitoare, oile sunt descântate, în satele de pe Valea Cosăului, act ritual care este oficiat de către
„babele meştere”. Practica descântatului este similară cu cea a descântecelor de întors mana vacilor.
„Să pun tărâţă înt-o sâtă, să face cruce în ele cu cuţâtu şi să descântă.” Fomulele orale pe bază de poruncă directă şi cele de ameninţare sunt specifice mai multor categorii de descântece.
Cercetările noastre pe Valea Cosăului ne-au furnizat surpriza descoperirii, la Călineşti, a
unei variante de descântec la urcarea oilor în munte, care a pătruns demult în repertoriul pasiv:









83
memoria ethnologica nr. 44 - 45 * iulie - decembrie 2012 ( An XII )




„ –Unde mereţ, voi muroi? Unde mereţ, voi strigoi?
-La stâna lui Ion,
Să luăm laptele de la oi.
-Voi, acolo, dacă-ţ méré, Cu cuţâtu v-oi tăiere,
Cu săcerea v-oi săcerare, Cu sula v-oi împungere, Stâna să rămâie curată
Şi luminată,
Cu laptele dulce şi curat, Cum Dumnezău l-o lăsat.

Tărâţele să dau la oile din stână, a doua zi, înainte de a ieşi la păşune.”
Urcarea oilor la munte era odinioară de neconceput fără ca unul dintre ciobani să nu sune încontinuu din trâmbită. Ritul a fost atestat şi în alte regiuni ale ţării. Ritualul era considerat, în mentalitatea omului din popor, nu numai un mijloc de apărare împotriva vrăjitoarelor şi a duhurilor malefice, ci şi un rit de purificare a spaţiului ce constituie habitatul stânii. (Pavelescu, 1944: 53). Trâmbita era învestită de omul din popor cu valenţe magice. Ea acţionează prin suflare, aer şi sunet menit a alunga spiritele. (Chevalier, Gheerbrant, 3: 384). Există sate, precum cele de pe Valea Cosăului, în care cântatul din trâmbită, la urcarea oilor la munte, este interzis, crezându-se că ar atrage după sine pierderea manei de către oi.
Constituirea stânei, care are loc o dată cu ajungerea oilor la munte, ocazionează o serie de practici  ritualico-magice având largă deschidere către stimularea manei oilor şi apărarea lor împotriva duhurilor malefice. Odinioară ocupa un loc aparte aprinderea focului viu, agent magic, apotropaic şi utilizat în tămăduirea oilor bolnave. În cele mai multe sate, pentru aprinderea ritualică a focului viu, se folosea adesea un instrument confecţionat din crăparea unui trunchi de brad subţire, bucăţile fiind găurite la capătul mai gros, iar la cel subţire ascuţite pentru a putea fi bătute în pământ. În cele două orificii se introducea iască, preparată prin fierbere cu cenuşă şi uscare. În orificii se introducea un grindei pe care se înfăşura o sfoară. Cu ajutorul capetelor sforii, grindeiul se rotea înainte şi înapoi până ce se aprindea iasca. Aprinderea cădea în sarcina unui flăcăiandru „care nici vorbă să se fi fost atins de vreo femeie”. În târlă se aşază un brad, în unele sate din Maramureşul Istoric, cu vârful rămas verde, simbol al fertilităţii, în care se pun doi colaci faţă în faţă, împodobiţi cu struţ vegetal, din buruiene învestite cu puteri magice. Odinioară, staulul era împodobit cu crengi şi struţuri vegetale, mai ales strungile. Dintre plantele cu care era împodobit staulul nu lipseau mălinul, busuiocul, bărbânocul etc., de unde şi denumirea de Staulele florilor dată Floriilor. În satele din Maramureş era tratat, cu multă atenţie, înstruţatul ritual al berbecilor. El se oficia cu struţuri vegetale, cuprinzând buruiene învestite cu puteri magice, cărora ulterior le-au luat locul florile de grădină.
Anumite practici de apărare a stânii aveau la bază regula cumulului magic. Ca să nu li se ia mana oilor şi să nu dea vânt rău peste ele, erau afumate cu baligă de porc, cu buruieni învestite cu putere magică precum iarba vântului, leuşteanul sau mălinul. Cu aceleaşi rosturi era şi afumarea stânii cu cărbuni sau tăciuni luaţi din focul viu.
Făcând parte din categoria riturilor de „primul” şi de „început”, primul muls era însoţit de







84
memoria ethnologica nr. 44 - 45 * iulie - decembrie 2012 ( An XII )




o serie de acte rituale. Strungile se afumau cu tămâie. În unele sate, la strungă se lega un săculeţ cu sare. În alte aşezări, înaintea strungii se împlântau un topor sau două, unul de o parte a strungii, iar al doilea de cealaltă parte a ei. Odinioară, oile se mulgeau pe bani de argint care se puneau în găleată. Femeilor nu le era îngăduit să mulgă în strungă, nici să se apropie de târlă. Ca rezultat al încreştinării, primul muls era precedat de  rugăciuni. Tot ca rezultat al aceluiaşi proces de încreştinare, semnalăm sfinţirea oilor şi a târlei de către preot. Apa rezultată din spălatul pe mâini al sâmbraşilor era aruncată peste oi. În unele sate se împuşcă peste oi.

























Mulsul oilor în strungă; foto: Colecţia Pamfil Bilţiu

Odată încheiat primul muls, se oficiază rotirea ritualică a oilor în jurul staulului „cum méré soarele”, adică în sensul de mers al acelor de ceasornic şi se repetă de trei ori. Această practică, odinioară, îmbrăca un substrat mitico-magic pronunţat. Înaintea oilor mergea un flăcăiandru
„curat”, care era complet dezbrăcat, o dovadă în plus a statuării stânii pe principiul castităţii. Practica asociază şi ritul nudităţii magice, de o vechime cu totul deosebită, fiind atestat încă la o serie de popoare preindoeuropene, printre care şi la evrei. Nudul proiectează puterile magice, atât în divinaţia viitorului cât şi spre influenţarea acestuia. Nuditatea magică este practicată ca mijloc de invocare, trezire şi sporire sau întreţinere a forţelor pozitive din natură şi societate. (Muşu,
1971: 169-170). Ca rezultat al procesului de încreştinare, în faţa oilor merge ciobanul care poartă crucea luată din târlă, unde fusese fixată imediat după amenajarea ei. Crucea era împodobită cu struţuri vegetale. Astfel de practici au rosturi apotropaice. Aşa cum ne-au precizat performerii,
„ele departă tăt răul de stână.”
O dată cu urcarea oilor la munte, are loc măsuratul laptelui fiecărui sâmbraş care în Maramureş poartă mai multe denumiri: „sâmbra oilor”, „mulsul măsurii”, „ruptul sterpelor”. Obiceiul ocazionează o petrecere a sâmbraşilor cu păstorii şi urmează prescripţii ritualice riguros respectate. Masa de la această  petrecere dintre sâmbraşi şi ciobani are la bază comuniunea alimentară. Se consumă bucate aparţinând regnului vegetal: pâine, plăcintă, cozonac, mai recent şi prăjituri, dar şi bucate aparţinând regnului animal: şold de porc, cârnaţi, slănină, carne de pasăre,






85
memoria ethnologica nr. 44 - 45 * iulie - decembrie 2012 ( An XII )




de viţel, de miel etc., în funcţie de modul în care pregăteşte bucatele fiecare sâmbraş. Este limpede că masa de la măsuratul laptelui, la stână, avea sensul de ofrandă rituală consacrată unor divinităţi de regn animal şi vegetal prin care se sconta protejarea turmelor şi sporul manei lor. Un argument în plus pe această linie este dat de bucatele preparate din produsele stânii: balmuşul, caşul şi urda, jintiţa, dar mai ales ciorba acră de miel, mielul haiducesc fript la proţap. Sacrificarea ritualică a mieilor, al căror număr variază în funcţie de numărul boteielor de oi ce alcătuiesc stâna, ne întăreşte cel mai mult această convingere asupra caracterului ritualic al mesei de la sâmbra oilor.
Trebuie reţinută ca judicioasă opinia lui Victor Kernbach: „Sfântul Gheorghe a ajuns în mitologia românească patronul sacru al trezirii fertilităţii pământului şi al impulsionării fecundităţii vitelor. Sărbătorirea sa ca sfânt pastoral este frecventă printre ciobanii şi crescătorii de vite din România, care-i aduc sacrificii sub formă de daruri către biserică ( animale, îndeosebi miei). Astfel, ciobanii din Moldova duc la biserică, de 23 aprilie, miei şi caş pentru sfinţire, mielul de sacrificiu fiind tăiat după aceea la stână, iar preotului aducându-i-se numai blana. În unele regiuni, sfântul e considerat stăpânitorul rodirilor, semănăturilor, manei câmpiilor, vitelor mulgătoare şi păsărilor.” (Kernbach, 1995: 568).
Ni se pare de o importanţă cu totul aparte sacrificiul ritual al oii, pe care îl întâlnim la stânile montane din Borşa, având o valoare de unicat datorită substratului mitico-magic al ritului. La ruptul sterpelor, potrivit celor furnizate de performerii noştri, doi ciobani, cei mai bătrâni, umblă prin târlă, cu ochii închişi şi aleg la întâmplare o oaie care se sacrifică ritual, iar carnea ei nu se consumă de către stânaşi, nici de către ciobani, ci se împarte sub formă de pomană în satul de care aparţine stâna. Este evidentă, în cadrul ritualului, funcţia acestuia de ofrandă rituală.
Prescripţiile ritualice prevedeau prezenţa ceteraşilor la sâmbră, petrecerea ocazionând joc. Strigăturile erau adecvate momentului, fiind formule orale de propiţiere. „Să trăia(scă) ochişica / După ei veselia, / Dumnezău, mană să-i dea.” „Asta-i veselia noastă, / Gazda stânii să trăiască, / Oile, păcurarii/ Şi sâmbraşii după ii.” (Călineşti). La sfârşitul petrecerii, la unele stâni arhaice, are loc tăvălirea pe pantă la vale a stânaşilor cu nevestele altora, semnificând, probabil, stimularea apetitului sexual.
Desfacerea  turmelor  şi  coborârea  oilor  ocazionează  practici  ritualico-magice  având deschidere către protejarea oilor şi a manei. Acum se stinge focul viu care a ars pe toată durata şederii oilor la stână. Fiecare sâmbraş ia o mână de pământ din stână care este dus acasă şi pus în poiată, pentru a se asigura transferul manei oilor de la stână acasă. Şi la coborâre, ciobanii manifestă aceeaşi vigilenţă în privinţa ocolirii locurilor oprite şi a izvoarelor fermecate. Ciobanii manifestă vigilenţă la trecerea oilor pe sub poduri, unde se crede că vrăjitoarele au pus săculeţe cu „vraciuri” sau obiecte vrăjite în scopul luării manei oilor.
Odată coborâte oile din munte, are loc osâmbrirea păcurarilor la gazda de stână, care ocazionează o masă rituală pe bază de comuniune alimentară având şi ea funcţia de ofrandă rituală.
Prin mulţimea practicilor ritualico-magice, a pieselor de instrumentar magic folosite la
oficierea lor, obţinem argumente preţioase asupra caracterului arhaic al păstoritului maramureşean, prin care el este individualizat, punându-ni-se în lumină statuarea lui pe principii ritualice multe la număr şi de o vechime indubitabilă.













86
memoria ethnologica nr. 44 - 45 * iulie - decembrie 2012 ( An XII )




INFORMAŢII BIBLIOGRAFICE












BILŢIU, Pamfil, BILŢIU, Maria, 1999 Izvorul fermecat, Baia Mare, Editura Gutinul.
CARAMAN, Petru, 1988 Colindatul la români, slavi şi la alte popoare, Bucureşti, Editura Minerva.
CARAMAN, Petru, 1981 Descolindatul în sud-estul Europei, Anuarul de folclor, II, Cluj-Napoca.
CHEVALIER, Jean, GHEERBRANT, Alain, 1993 Dicţionar de simboluri, vol. III, Bucureşti, Editura Artemis.
EVSEEV, Ivan, 1998 Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Timişoara,
Editura Amarcord.
KERNBACH, Victor, 1995 Dicţionar de mitologie generală, Bucureşti, Editura Albatros. MUŞU, Gheorghe, 1971 Ritul nudităţii magice. Studii clasice, XIII, Bucureşti. PAVELESCU, Gheorghe, 1944 Mana în folclorul românesc. Contribuţii la cunoaşterea
magicului, Sibiu.
POPESCU, Alexandru, 1986 Tradiţii de muncă româneşti, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică.



































87