memoria ethnologica nr. 44 - 45 * iulie - decembrie 2012 ( An XII ) Mihaela Maria Dăncuş1, România Cuvinte cheie: evrei, rituri de trecere, obiceiuri Obiceiuri din ciclul familiei la evreii din Maramureş Rezumat Articolul de faţă prezintă caracteristici ale obiceiurilor din ciclul familiei, cele referitoare la naştere, căsătorie, înmormântare. Aceste rituri de trecere au un caracter colectiv, deşi sunt legate de viaţa fiecărui individ în parte. Nu ne-am propus acum să dăm o prezentare exhaustivă asupra riturilor de trecere la evreii din Maramureş, nici să venim cu consideraţii teoretice privind studiul obiceiurilor, ci dorim doar să facem o prezentare succintă a informaţiilor dobândite până acum pe baza cercetărilor de teren şi, desigur, apelând la surse bibliografice. 1 Bucureşti 98 memoria ethnologica nr. 44 - 45 * iulie - decembrie 2012 ( An XII ) Key words: Jews, rites of passage, customs Family Rituals of Jews in Maramures Summary The hereby article presents some characteristics of the family customs, those related to birth, marriage, funeral. These rites of passage have a collective character, although they are related to each individual life. We do not intend to make an exhaustive presentation on the rites of passage of the Jews in Maramures, or to come up with theoretical considerations on customs’ research, but we just want to present a summary of the information achieved so far based on field research and of course using bibliographic sources. 99 memoria ethnologica nr. 44 - 45 * iulie - decembrie 2012 ( An XII ) Obiceiuri din ciclul familiei la evreii din Maramureş Evreii din Maramureş, prezenţi în zonă încă din secolul al XVII-lea, prin venirile succesive pe parcursul secolelor următoare şi prin sporul natural, au ajuns ca în perioada interbelică să fie un grup etnic remarcabil, circa 34.000 după Recensământul din 1930. Trăiau în mediul urban (oraşul Sighet) circa 10.000 din populaţia totală de 25.000 iar ceilalţi în comunităţiile rurale ale zonei în proporţii de 1/3 şi/sau 1/4 din populaţia acestora. Convieţuirea cu populaţia autohtonă de-a lungul a circa trei secole a produs un fenomen interesant şi demn de remarcat: pe de o parte s-au adaptat rapid la condiţiile locale specifice intrând în relaţie cu autohtonii, preluând elemente de cultură şi civilizaţie care să le asigure existenţa, pe de altă parte, datorită sentimentului religios puternic înrădăcinat, şi-au păstrat obiceiurile, atât cele care cuprind viaţa de familie cât şi cele care derivă din calendarul religios, adică „cele de peste an.” * * * Încă de la naştere, viaţa oamenilor în comunităţile tradiţionale era însoţită de obiceiuri, rituri şi ceremonialuri, care impuneau şi rituri şi norme de conduită, reguli, adică „rânduieli” – acele legi nescrise după care funcţionau comunităţile. Deoarece ne-am propus în acest articol să consemnăm câteva obiceiuri din ciclul familiei la evreii maramureşeni, constatăm că şi la acest grup etnic atât de interesant şi special, obiceiurile, cum bine spunea Profesorul Mihai Pop, „încifrează elemente profunde asupra relaţiilor omului cu lumea înconjurătoare, cu natura, asupra relaţiilor interumane, asupra mersului normal al vieţii sociale şi asupra soluţiilor pe care într-o evoluţie de multe ori milenară, omenirea le-a găsit pentru a face ca lucrurile să reintre în normal atunci când rânduiala lumii a fost dintr-o pricină sau alta stricată”2. Ne vom opri atenţia asupra obiceiurilor din ciclul familiei: naşterea, circumcizia, bar/bat mitzvah, căsătoria şi îmormântarea, care se regăsesc cam în aceleaşi forme şi cu aceleaşi elemente în toate zonele ţării. În Maramureş se remarcă câteva note distincte, ca rezultat al fenomenului de aculturaţie. Mărturii şi descrieri privind obiceiurile specifice diverselor momente din viaţa omului, a celor de peste an, sunt puţine. Mult mai bine sunt păstrate şi descrise obiceiurile care însoţesc ceremoniile religioase ce marchează marile sărbători evreieşti de peste an. Aceasta deoarece sunt cuprinse în dogme şi le găsim în forme de expresie similare la comunităţile evreieşti de pretutindeni. Deoarece dorim să subliniem şi să reconstituim pentru istorie viaţa şi specificul grupului etnic iudeu din zona Maramureş cu caracteristicile acestuia, acel „ce” care le-a dat identitate culturală, zonală, locală, încercăm să folosim toate sursele care ne stau la îndemână. Profesorul Mihai Pop constată că principiul general care structurează obiceiurile de familie „este acela conform căruia în momentele esenţiale ale vieţii sale, individul suportă o trecere de la o stare la alta, de la o existenţă prezentă la o existenţă nouă, care implică alte forme de viaţă, un alt sistem de relaţii sociale, un alt model de comportament.”3 2 Miahai Pop, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Bucureşti, 1976, p. 3 3 Pop, Mihai, Obiceiuri tradiţionale româneşti, C.C.E.S., Institutul de Cercetări Etnologice şi Dialectologice, Bucureşti, 1976, p. 123. 100 memoria ethnologica nr. 44 - 45 * iulie - decembrie 2012 ( An XII ) Unul din evenimentele importante în viaţa unei familii este naşterea, motiv de speranţă şi fericire. Copiii asigură supravieţuirea neamului, păstrarea tradiţiilor şi obiceiurilor unei generaţii. Orice copil născut dintr-o mamă evreică este considerat evreu până la sfârşitul vieţii. Aşa cum ne relata unul din colaboratorii noştri, domnul Mihai Eiskovits, „...evreul este considerat evreu doar dacă mama este evreică. Dacă mama şi tata sunt evrei, indiscutabil. Dar dacă tatăl era evreu şi mama nu era evreică, copilul nu era considerat evreu fiindcă la evrei mama e hotărâtoare. Tatăl poate fi şi unul şi altul, nu se ştie cine, dar mama poate fi numai una. Deci mama hotărăşte dacă un copil este de etnie evreiască sau nu.”4 Riturile specifice naşterii la evrei, ca şi la românii maramureşeni şi la alte popoare, sunt însoţite de o multitudine de superstiţii şi de obiceiuri. Memoria colectivă reţine câteva: pe patul femeii care urma să nască erau aşezate obiecte aducătoare de noroc; pentru a îndepărta spiritele rele, (demonul feminin Lilit, de exemplu) apropiaţii familiei se adunau în noaptea de după naştere să spună rugăciuni etc. Prin tradiţie, în zona Maramureş, dacă un bătrân evreu intra într-o casă unde s-a născut un copil şi existau mai mulţi copii în acea familie, uitându-se la ei zicea: „nedeotin”, adică „să nu se deoache”, obicei similar ca şi la români5. Convieţuind timp de cel puţin trei secole, cele două grupuri etnice, românii cu evreii, inevitabil „au primit şi au dat”, s-au influenţat reciproc. Sutele de ani au produs fenomenul de aculturaţie, interferenţe etnofolclorice, credinţe şi practici comune (iudeo-române) specifice zonei (cu răspândire şi în alte zone), astfel: „o femeie însărcinată să nu mănânce gât de raţă, căci copilul va fi foarte vorbăreţ”; „să nu arunci ceva, fie chiar şi flori sau alte lucruri după femei însărcinate, căci în cele mai multe cazuri ele nasc apoi copii care au semn pe obraz”; „copiilor bolnavi li se mai adaugă un nume pe lângă acela de botez şi boala fuge de ei”; „să nu te uiţi în ochii lăuzei singură în casă, că va pierde laptele”; „dacă o femeie nu poate naşte copilul, i se leagă la buric o monedă (de preferinţă de argint, în Maramureş) şi atunci copilul se naşte uşor”; „să nu lase o lăuză singură în casă în primele opt zile de la facere căci o pândeşte necuratul”; „noaptea nu se aruncă apa din scăldătoarea copilului, căci pierde liniştea şi somnul”6. În cartea Leviticul din Tora găsim o pericopă dedicată femeii care naşte, ce cuprinde întregul ritual de purificare a femeilor după naştere: „Când o femeie rămâne însărcinată şi naşte un copil de parte bărbătească, va fi impură şapte zile ea trebuie să prelungească perioada de purificare cu încă treizeci şi trei de zile; să nu se atingă de nici un lucru sfânt şi să nu se ducă la Templu până nu se vor împlini zilele curăţirii ei”7. Această pericopă este prezentă în viaţa evreilor şi astăzi. A fost descrisă pentru evreii din România de către Lya Benjamin, Irina Cajal - Marin şi Hary Kuler8: „...femeia după ce a născut şi încă 33 de zile, cu cele 8 zile după circumcizie, nu are voie să părăsească casa, să se cureţe de sângele impur, să nu atingă în această perioadă lucruri sfinte, să nu intre în sinagogă...”. Observăm o asemănare clară cu obiceiurile din comunităţile 4 Interviu cu Mihai Eisikovits (80 ani), Baia Mare, Maramureş, 19 Mai 2010. 5 Idem. 6 Toate practicile şi credinţele citate şi enumerate mai sus le găsim în zona Maramureş dar şi în alte zone; vezi Artur Gorovei, Credinţi şi superstiţii ale poporului român, Editura Grai şi suflet – Cultura naţională, 1995; cel care a selectat practicile şi credinţele comune românilor şi evreilor a fost Sal Segall; vezi şi Lya Benjamin, Irina Cajal Marin, Harry Kuller, op.cit., pp.181-182, vezi bibliografia Dăncuş, Mihai, „Scriitori şi savanţi maghiari despre etniile din Maramureş (I)” în Acta Musei Maramorosiensis, II, 2004, p. 161; Mihai Dăncuş, op.cit, p.161, le-a selectat pe cele specifice şi Maramureşului, practicate până nu demult (mijlocul secolului al XX-lea) atât în cadrul comunităţilor de evrei cât şi în cele româneşti, cu preponderenţă în satele zonei. 7 Tora, Leviticul, 12:1-4. 8 Benjamin, Lya; Cajal-Marin, Irina; Kuler, Hary, Mituri, rituri şi obiecte rituale iudaice, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1994, p. 81. 101 memoria ethnologica nr. 44 - 45 * iulie - decembrie 2012 ( An XII ) româneşti, în speţă din Maramureş, unde numai după şase săptămâni de zile femeia care a născut iese din casă, merge la biserică, unde la intrare i se face o rugăciune specială şi abia apoi poate trece pragul acesteia. Primul eveniment real din ciclul vieţii evreieşti este ceremonia care marchează acceptarea nou-născutului în comunitatea poporului evreu şi implicit cea religioasă: Brit Milah, circumcizia (pentru un băiat) şi ceremonia primirii unui nume (pentru o fată). Circumcizia semnifică legământul pe care l-a încheiat Dumnezeu cu Abraham şi neamul lui. În Geneză se aminteşte cum Abraham a tăiat împrejur pe fiul său Ishac la opt zile de la naşterea sa. În a doua parte a secolului al XIX-lea, savantul maghiar acad. dr. Szilágy István, care era profesor la celebrul liceu reformat din localitatea Sighet (oraşul era reşedinţa celui de al treilea comitat ca mărime, comitatul Maramureş, din fostul Imperiu Austro-Ungar), adună în jurul său mai multe personalităţi culturale cu care începe să lucreze pentru elaborarea unei monografii a comitatului, fapt pe care îl realizează9. În cadrul monografiei, un capitol special este destinat descrierii grupurilor etnice care trăiesc în zonă. În felul acesta, a destinat capitole separate pentru români, rusini (ucrainieni), maghiari, germani şi evrei. Este una din puţinele lucrări tipărite la vremea aceea ce consemnează specificul fiecărui grup etnic din zonă. Când se referă la obiceiurile de naştere la evrei, autorul consemnează: „Copiii de sex bărbătesc, în a opta zi după naştere, sunt tăiaţi împrejur de către o persoană rugată să facă aceasta. Părinţii cheamă naşii şi copilul va primi numele celei mai de curând decedate rude (cu siguranţă pentru păstrarea şi transmiterea în neam a acestor nume, n.n.). După circumcizie urmează o mare petrecere, în timpul căreia se face o chetă pentru săraci. La aceste sărbători se cântă, se spun poezii specifice acestei ocazii. Sărbătoarea acordării numelui la fată nu este specificată calendaristic”10. Iată că informaţiile orale (interviurile făcute cu Mihai Eisikovits, Ioan Godja-Ou etc.) coroborate cu preceptele folclorico-religioase specifice poporului evreu, excelent sintetizate de rabinul Menachem Hacohen11, se regăsesc (dar nu în integritatea lor) în această descriere făcută şi publicată în a doua parte a secolului al XIX-lea. O primă constatare/ observaţie este aceea a obligativităţii „tăierii împrejur” la băieţi, ritual specific acestui grup etnic. Constatăm apoi că nou născutul, în cadrul sistemului de denominalizare, va primi numele „celui mai de curând decedat” din familie, de obicei al bunicului. Din păcate, descrierea nu cuprinde date despre riturile specifice comunităţii iudaice din Maramureş în perioada gravidităţii, în timpul naşterii, după naştere şi în perioada primei copilării12. Cercetările efectuate în zona Maramureş pe problema obiceiurilor de la naştere13 au pus în evidenţă în cadrul procesului de aculturaţie, interferenţe între cultura celor două comunităţi, români creştini şi iudei, aproape incredibile. Astfel, moaşa satului asista femeile evreice, implicând şi rituri de dare a numelui. În cadrul obiceiului „Adunarea nepoatelor” din Ieud, adică sărbătorirea moaşei de către femeile asistate la naştere, „moşite”, în anul 1935 o fotografie surprinde „nepoatele” în 9 Szilágy, István, Máramaros Vármegye – egyetemes leirása, Budapesta, 1876. Lucrarea are 516 pagini tipărite. Principalele capitole sunt elaborate de 37 de autori îndrumaţi şi conduşi de acad. dr. Szilágy István. 10 Ibidem. Textul a fost publicat în limba română cu un comentariu adecvat de Mihai Dăncuş în articolul Scriitori şi savanţi maghiari despre etniile din Maramureş (I) în Acta Musei Maramoresiensis II, 2004, p. 32. Traducerea din limba maghiară Victor V. Vizauer. 11 Hacohen, Menachem, Cartea Vieţii Omului, Editura Hasefer, Bucureşti, 2005. 12 Szilágy, István, Máramaros Vármegye – egyetemes leirása, Budapesta, 1876, p.163. 13 Mihai Dăncuş, Obiceiuri din viaţa omului în Maramureş. Naştere şi copilărie, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2009, p.163. 102 memoria ethnologica nr. 44 - 45 * iulie - decembrie 2012 ( An XII ) jurul mesei printre care şi două femei evreice14. De-a lungul istoriei, circumcizia a fost semnul fizic care îi diferenţia pe bărbaţii evrei de vecinii lor ne-evrei. „Asta e o lege prescrisă, talmudică. Adică nu e un lucru transmis pe cale orală, ci e o lege. Ăsta este semnul că eşti evreu.”15 În zilele noastre nu mai este cazul deoarece circumcizia a devenit răspândită şi la non evrei, mai ales din motive igienice. Totuşi, evreii continuă să practice Brit Milah ca semn al legământului lor cu Dumnezeu. Rabinul Menachem Hacohen menţionează în una din cărţile sale că în cele mai multe comunităţi, actul circumciziei este realizat în sinagogă de către o persoană specializată, numită moel. Acesta este considerat membru al legământului şi trebuie să fie un om drept, evlavios, curat.16 S-a stabilit că circumcizia trebuie interzisă sau amânată în cazul în care ea dăunează sănătăţii nou născutului: „sunt cazuri când din diverse motive copilul murea. Sau din alte motive nu rezista la treaba asta (circumcizia). Se mai încerca o dată la al doilea copil. Dacă nici la al doilea copil nu se reuşea şi murea copilul, la al treilea nu mai era obligat să se facă această circumcizie”17. În cazul în care nou născutul este fată, tot acest ritual menţionat mai sus nu mai are loc. Se oficiază un ritual specific. Copilul este dus la sinagogă la începutul primei luni de la naşterea sa şi acolo se efectuează un ritual de binecuvântare şi de dare a numelui pe care tatăl l-a ales în prealabil. Această ceremonie e similară cu Brit Milah, dar numirea ia locul circumciziei. Se spun aceleaşi rugăciuni, cu excepţia celor care au legătură cu circumcizia; aceleaşi persoane sunt prezente, cu excepţia unui Mohel. Bineînţeles, după ceremonie urmează o festivitate. Numele au avut o însemnătate aparte în tradiţia evreiască. Tradiţia spune că numele este ales cu multă grijă. Persoana poartă numele dat împreună cu cel al tatălui său. De exemplu: Sara fata (at) lui Yaacov, Isac fiul (ben) lui Abraham etc. „La aschenazimi se atribuie nou născutului, de obicei numele bunicului mort sau al străbunicului, pentru a se perpetua astfel virtutea lor, ca şi la români, prin copii şi prin copiii copiilor lor. Sefardimii dau nume şi după rude în viaţă cu intenţia ca aceştia să devină ghidul celor astfel numiţi”18. În Biblie, numele adesea descriu ceva. Sunt nume care reflectă ceva cu care persoana seamănă, ca de exemplu Jonah (porumbel); sunt nume care descriu o stare, ca de exemplu Itzhak („el va râde”) şi sunt nume care au de-a face cu Dumnezeu, ca de exemplu Emanuel (Dumnezeu e cu noi). Există un moment semnificativ în viaţa tinerilor evrei, fie ei băieţi sau fete, când aceştia devin adulţi în toată puterea cuvântului. După legea evreiască, datorită faptului că sunt mai mature atât din punct de vedere emoţional cât şi fizic decât băieţii, fetele celebrează acest moment cu un an mai devreme decât băieţii, adică la vârsta de 12 ani, devenind astfel „bat mitzvah”. Un băiat primeşte statutul de adult la 13 ani, când devine „bar mitzvah”. De acum înainte, tinerii şi asumă responsabilitatea completă pentru faptele lor şi respectarea legilor Torei. Termenul bar mitzvah înseamnă de fapt „fiul unei porunci” iar bat mitzvah înseamnă „fiica unei porunci.”Aceasta face aluzie la două lucruri: un băiat bar mitzvah sau o fată bat mitzvah se străduieşte să se apropie mai mult de Dumnezeu - ca un fiu sau o fiică 14 Asistarea femeilor evreice la naştere, moşirea lor, a fost confirmată de către moaşa sărbătorită, care în anul 1972 mai trăia şi cu care Mihai Dăncuş a realizat un documentar privind obiceiul Adunarea nepoatelor, realizat cu Studioul de film docu- mentar „Sahia Film” din Bucureşti. 15 Interviu cu Mihai Eisikovits (80 ani), Baia Mare, Maramureş, 19 Mai 2010. 16 Hacohen, Menachem, Cartea vieţii omului, Editura Hasefer, Bucureşti, 2005, p. 33-36. 17 Interviu cu Mihai Eisikovits (80 ani), Baia Mare, Maramureş, 19 Mai 2010. 18 Benjamin, Lya; Cajal Marin, Irina; Kuller, Hary, Mituri, Rituri şi obiecte rituale iudaice, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1994, p. 81-82 103 memoria ethnologica nr. 44 - 45 * iulie - decembrie 2012 ( An XII ) de părintele lui sau al ei. Principalul mod de a face aceasta este de a respecta poruncile sau mitzvot-urile pe care Dumnezeu le-a dat în Tora.19 Un alt moment deosebit de important în viaţa unui evreu este căsătoria, instituţie considerată sfântă în iudaism. Conform tradiţiei, vârsta potrivită pentru căsătorie era considerată 18 ani. Unul dintre principalele motive este perioada fertilităţii maxime la femei: „...Sunt explicaţii de natură biologică şi pe urmă rezultatul, copiii sunt mai zdraveni, mai sănătoşi...”20. Să nu uităm că prin căsătorie trebuie îndeplinit comandamentul creşterii, înmulţirii. Nuntă la evrei; foto: Mihaela Maria Dăncuş Exista credinţa puternică potrivit căreia căsătoriile erau hotărâte în ceruri: „Cu 40 de zile înainte de crearea unui copil, o voce din ceruri anunţă că el se va căsători cu fiica cutăruia” 21. Se întâmpla însă ca familiile să intervină în formarea unui cuplu, fie din motive financiare fie că pur şi simplu nu considerau potriviţi cei doi tineri unul pentru altul, distrugându-le astfel fericirea în unele cazuri. În situaţia în care aveau fete de măritat, familiile puteau chema acasă un shadhen (un peţitor, plătit pentru serviciile sale), care avea albume cu poze de tineri necăsătoriţi şi în felul acesta se puteau alege viitorii parteneri. Tânărul era invitat la casa fetei pentru a se cunoaşte, pentru a se cunoaşte familiile între ele şi, în cazul în care se cădea la o învoială şi tânărul era acceptat, se stabileau condiţiile căsătoriei.22 Căsătoriile mixte între evrei şi creştini, în special în mediile rurale, nu erau agreate. Traiul zilnic în comun, faptul că de mici copiii se cunoşteau, se jucau împreună, mergeau la şcoală împreună, duceau în mod firesc la înfiriparea unor sentimente de dragoste uneori foarte puternice 19 Sursa on-line: www.jen.ro. 20 Interviu cu Mihai Eisikovits (80 ani), Baia Mare, Maramureş, 19 Mai 2010. 21 Talmud, Sot.,2a. 22 Interviu cu Mihai Eisikovits (80 ani), Baia Mare, Maramureş, 19 Mai 2010. 104 memoria ethnologica nr. 44 - 45 * iulie - decembrie 2012 ( An XII ) care duceau în final la căsătorie. O interesantă întâmplare ne-a fost relatată de Ioan Godja-Ou din Văleni, astfel: „Fetele de jâd care se iubeau cu feciorii de români şi vroiau să se căsătorească, prin tradiţie, îi obligau pe feciori să poarte barbă. În Văleni a fost un fecior Toader...(nu-i dau numele) care s-a iubit cu o evreoaică şi şi-a lăsat barbă. Nu s-au mai înţeles şi şi-a ras barba şi s-a căsătorit cu o româncă. Dar feciorul n-a avut stare. Tot la jâdă i-o stat gândul până când aceasta s-a căsătorit cu un evreu”23. În satul Văleni, dar şi în alte sate din Maramureş, sărbătoarea nunţii la evrei se organiza acasă. Dacă familiile tinerilor nu aveau o casă mare pentru această sărbătoare, apelau la un ţăran român din sat care se considera onorat să-şi pună casa la dispoziţie. În general la nunţile evreieşti muzicanţii erau evrei. Prin tradiţia locală mulţi evrei consumau mai mult bere şi vin şi mai puţin spirtoase.24 În tradiţia locală s-a păstrat în memoria colectivă ca un specific al nunţilor evreieşti din Maramureş faptul că la nunţi aveau un „predicator” (putem spune că era „vornicelul” sau „stegarul” de la nunţile româneşti) şi care la fiecare pauză de joc le vorbea mirilor şi asistenţei despre viaţă, greutăţile vieţii, necazuri, lipsuri etc. Acesta era numit „ciuful jâzilor” (probabil datorită glumelor ce le făcea, a povestioarelor sale). În graiul local, glumele se numeau „ciufuri” („No, te-o ciufuluit!”) şi de aici şi numele lui. Deoarece referirea la obiceiurile privind nunta sunt scurte şi sporadice găsim totuşi o consemnare de la 1876 despre grupul de evrei din Maramureş şi ne permitem să o cităm integral: „Nunţile sunt foarte gălăgioase şi vine multă lume. Evreii mai înstăriţi aduc din Galiţia vecină câte o orchestră evreiască. Bărbaţii şi femeile se adună în încăperi diferite şi înainte de încheierea (oficierea) căsătoriei, femeile obişnuiesc să danseze între ele. Căsătoria o celebrează un bărbat rugat să o facă, şi numai în unele cazuri o celebrează rabinul”25. Urmează apoi ospăţul, după care un bărbat glumeţ o conduce pe mireasa cu voal prin faţa celorlalţi bărbaţi, astfel încât batista să fie ţinută de un capăt de mireasă şi de alt capăt de bărbat. Acest dans este compus din sărituri, fiind acompaniat de muzică şi de aplauzele privitorilor. Petrecerea ţine până dimineaţa, când femeia este tunsă şi i se pune un batic peste perucă. Peruca nu este neapărat din păr, ci dintr-o mătase de culoarea părului femeii şi care are desenată o pe mijloc. În timpul petrecerii, un bărbat glumeţ, special angajat pentru aceasta, se urcă pe un scaun şi adună cadouri de la nuntaşi, întâi pentru mire şi apoi pentru mireasă, strigând numele nuntaşului şi felul cadoului. În cea mai apropiată zi de sâmbătă, tânăra femeie este adusă la biserică (sinagogă) de către rudele ei feminine şi se organizează un mic dejun. Fetele, de obicei nu merg la biserică (sinagogă)“26. Iată că acel personaj atestat astăzi în satul Văleni sub denumirea de „ciuful jâzilor”este prezent şi cu circa două sute de ani în urmă (1876). La nuntă vine multă lume, adică „neamul mare”. Interesant este şi momentul când, spre dimineaţă, mireasa este tunsă, i se pune o perucă peste care un batic. Este momentul când prin noua înfăţişare, mireasa îşi schimbă statutul din cel de fată fecioară în femeie gata să procreeze, în soţia celui cu care va întemeia o nouă familie. Schimbarea prin tundere şi împodobire cu năframă 23 Întâmplări de genul acesta sunt multe. Există şi astăzi în satele zonei familii de români care poartă apelative sau porecle ce trimit la înrudiri şi/ sau căsătorii mixte români-evrei. De exemplu: Ionu' lui Pop a lui Toivic, a lui Ruhăilă etc. 24 Interviu cu Ion Godja-Ou din Văleni. 25 Am asistat personal la celebrarea unei căsătorii în anul 2001 de către rabinul din Timişoara în templul Visniter Klaus – Sinagoga din Sighetul Marmaţiei. Situaţie specială: mirele dintr-o familie mare de evrei londonezi, mireasa din Sighet (familie foarte bogată). 26 Szilágy, István, op.cit., apud Mihai Dăncuş, op. cit., p. 32-33. Traducerea textelor din limba maghiară în limba română s-a făcut de Victor V. Vizauer. 105 memoria ethnologica nr. 44 - 45 * iulie - decembrie 2012 ( An XII ) „încheie o nouă secvenţă a obiceiurilor de nuntă: secvenţa care pregătea printr-o serie de rituri, integrarea tinerilor în noua stare”27, cea de tineri căsătoriţi. Nunţile durau câteva zile şi implicau întreaga comunitate. Dota mirilor era dată de către părinţi, dar prima obligaţie o aveau părinţii miresei. Dacă mireasa era săracă sau orfană, întreaga comunitate o ajuta. Dota se compunea în general din îmbrăcăminte, aşternuturi, prosoape şi alte obiecte casnice. În cazul familiilor bogate se dăruiau bijuterii, obiecte din aur sau obiecte preţioase de cult. Scriitorul maramureşean Hertl Apşan28 descrie într-una din povestirile sale dota mirilor: „Мirele primea schtreimel, kaftan şi o pereche de pantaloni de taig, câteva rânduri de izmene, o pereche de cizme, un şal cald de pus pe umeri şi o ladă unde încap hainele toată săptămâna. Mireasa era dotată aşa cum prevedea t’nuim-ul (contractul de căsnicie). Cele primite ţineau mult, până pe la 40 de ani. La vârsta aia omul are deja nepoţi: cine mai are timp, bani şi dorinţa de a cumpăra haine noi şi să se ferchezuiască? La ce bun? Ca să fie subiectul glumelor celorlalţi? Să fim serioşi, nimeni nu se gândeşte la asta. Deci, evreul maramureşean trece prin viaţă cu o pereche de pantaloni, o pereche de cizme şi cu o singură nevastă [...]”29. În cadrul nunţilor, un capitol important este cel pregătitor, premergător sărbătorii: confecţionarea costumelor, nu numai a mirilor ci a tuturor participanţilor, frezatul, spălatul şi desigur aranjatul fetelor. Fetele de evrei de la sate, având acces la drogherii, coafeze etc, se dovedeau superioare româncelor dar nu creau invidie şi ură, ba chiar s-au dovedit înţelegătoare şi generoase. În satele zonei, de-a lungul timpului s-au creat relaţii de prietenie între români şi evrei, în special între fete. Inserăm la acest capitol o relatare convingătoare, faptul fiindu-ne confirmat şi din alte surse: „Fetele de jâd erau bune prietene cu cele de român. Prietenia se vedea din faptul cum evreicele le pregăteau pe cele românce, le tocmeau, le parfumau, le roşeau în obraji cu unsori ca să poată cuceri feciorii - româncele erau mai înapoiate - le pregăteau la nuntă [...]”30. Asemenea fapte pun în evidenţă relaţiile interumane care s-au creat în timp, spiritul de ajutor reciproc etc. Al treilea moment din viaţa omului este moartea. Pentru ca sufletul omului să-şi desăvârşească drumul spre Dumnezeu se oficiază o serie de ritualuri. Iudaismul nu consideră viaţa ca fiind o simplă serie de plăceri, emoţii şi dureri nesemnificative şi efemere. Iudaismul consideră mai degrabă că viaţa are un scop iar oamenii trebuie să-şi folosească viaţa pentru a-l servi cât mai bine pe Dumnezeu. În timpul vieţii, corpul uman este venerat deoarece conţine o parte din Dumnezeu. La moarte, evreii consideră că trupul trebuie în continuare respectat. În acest sens, se respectă nişte reguli de îngrijire a corpului decedatului: ochii şi gura trebuie să fie închise iar corpul trebuie să fie acoperit cu un cearşaf; corpul trebuie orientat cu picioarele spre uşă, dar în afară de asta trebuie să rămână neatins; la capul mortului trebuie aşezată o lumânare; oglinzile din casă trebuie acoperite (ca într-o casă de doliu); corpul trebuie supravegheat până la înmormântare. Peste noapte, corpul defunctului este curăţat, spălat, aromat cu esenţe de trandafir şi înfăşurat într-o pânză imaculată special cusută şi în talesul de rugăciune31. Surprindem aici similitudini cu obiceiurile de înmormântare şi la alte popoare, respectiv şi la românii maramureşeni32. 27 Pop, Mihai, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Institutul de Cercetări Etnologice şi Dialectologice, Bucureşti, 1976, p.156. 28 Hertl Apşan, maramureşean din localitatea Apşa din dreapta Tisei, astăzi în Ucraina. 29 Alfassi, Yitzak, Netzer, Eli, Szalai, Anna, The Heart Remembers. Jewish Sziget, Israel, 2003, p.39. 30 Interviu cu Ion Godja-Ou din Văleni. 31 Benjamin, Lya; Cajal Marin, Irina; Kuller, Hary, op.cit., pp. 87-88. 32 Ochii şi gura închise, orientarea cu picioarele spre uşă, lumânarea aprinsă lângă capul defunctului, oglinzile din casă acoperite, asistenţa (priveghiul) până la înmormântare, spălatul, curăţatul, aromatul corpului sunt secvenţe de rituri identice cu cele practicate de românii din zonă. 106 memoria ethnologica nr. 44 - 45 * iulie - decembrie 2012 ( An XII ) Iudaismul interzice înmormântarea în haine mai decorate şi cere ca toate corpurile să fie înmormântate într-o cutie de lemn, deoarece toţi sunt egali în faţa morţii, şi bogaţii şi săracii. Înmormântare la evrei; foto: Mihaela Maria Dăncuş Înmormântarea trebuie să aibă loc cât mai curând după moarte, pentru a nu lăsa corpul să se descompună în lumea asta, în timp ce sufletul s-a întors la Dumnezeu. Înmormântarea poate fi amânată dacă acest lucru aduce onoare (de exemplu, dacă Rabinul nu poate veni în aceeaşi zi) sau dacă acest lucru este cerut de autorităţi pentru a face diferite investigaţii în caz de accidente. La Văleni, în Maramureş, obiceiurile de înmormântare la evrei se păstrează în memoria locală: înmormântarea se făcea în aceeaşi zi când a murit. Mortul era înfăşurat într-un cearşaf îmbrăcat în haine albe subţiri - cămaşă. Era aşezat pe o scândură lată şi astfel era coborât în mormânt; o altă scândură îl acoperea. Pe aceasta se spărgea o oală sau un ulcior de ceramică peste care se punea lutul ce-l acoperea33. În zona Maramureş şi probabil şi în alte zone, când cortegiul funerar mergea spre cimitir, spre groapă, dacă printr-o întâmplare băteau clopotele la biserica creştină din localitate, sicriul cu mortul era aşezat pe pământ până la oprirea dangătelor de clopot iar apoi îşi urmau drumul spre groapă, cimitir. Desigur, obiceiurile erau multe, foarte interesante şi pline de semnificaţii. La înmormântarea unui evreu sunt interzise femeile care „cântă” sau „se cântă” după mort, respectiv bocitoarele, întâlnite la înmormântările creştinilor din Maramureş. În timpul înmormântării se recită din Psalmi şi se fac rugăciuni în numele mortului. După cum ne relata colaboratorul nostru Mihai Eisikovits34, la înmormântare, evreii îşi 33 Interviu cu Ion Godja-Ou, Văleni, Maramureş 34 Interviu cu Mihai Eisikovits (80 ani), Baia Mare, Maramureş, 19 Mai 2010. 107 memoria ethnologica nr. 44 - 45 * iulie - decembrie 2012 ( An XII ) exprimă durerea la moartea unei rude rupându-şi o bucată din haina pe care o poartă (Kriyah). Dacă decedaţii sunt părinţii, ruptura trebuie să fie chiar vizibilă. Şapte zile trebuie să stea pe pământ, şi nu la masă. Se acoperă oglinzile, adică tot ce e strălucire; se stă fără să se încalţe cu pantofi. După mort, un membru apropiat al familiei spune un an de zile o rugăciune pentru sufletul mortului cu ocazia rugăciunilor de dimineaţă şi seară. Dacă se duce trebuie să spună. Dar după şapte zile au voie să se ridice de pe pământ, iar la 30 de zile se face un fel de ceremonial şi se dă şi un Kidiş - ceea ce înseamnă că după ce se spune Kadiş-ul pentru mort, la plecare, toată lumea e invitată la un pahar. Mai este un aspect: cu ocazia sărbătorilor mari există o rugăciune care se spune în amintirea morţilor şi care se cheamă „Еl Male Rahamim” adică „Doamne, tu atotmilostiv!” Kadişul este o puternică declaraţie de credinţă, iar una dintre cele cinci variante ale kadiş-ului este „kadişul celui îndoliat”. Această rugăciune se recită în primul an după înmormântare, fiind rugăciunea principală a celui îndoliat indiferent de vârstă. În tradiţia evreiască se pun pietricele pe morminte în semn de aducere aminte şi nu flori ca la creştini35. Am încheia constatând că, în cadrul fenomenului de aculturaţie care s-a produs pe parcursul sutelor de ani de convieţuire între grupurile etnice de evrei statorniciţi în comunităţile autohtone româneşti, s-au consemnat câteva interferenţe etno-folclorice, credinţe şi practici comune (evreo- române) specifice zonei. Unele din practicile enumerate mai sus le regăsim specifice şi altor zone nu numai Maramureşului şi sunt păstrate chiar şi de cei care nu se consideră religioşi. Acestea pun în evidenţă o experienţă de viaţă în comun a evreilor cu românii într-o perioadă destul de lungă, circa 250-300 de ani, în zona Maramureş. Exprimă în ultimă instanţă influenţele reciproce, adică relaţia „ce-au dat – ce-au primit”. 35 Pentru obiceiurile evreieşti legate de înmormântare a se vedea Şef Rabin Dr. M. Rosen, Eseuri biblice, a II-a ediţie, Editura Hasefer, Bucureşti, 1992, pp. 16-20, 76-77; vezi şi J. Eisenberg, Iudaismul, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, pp. 122-124. 108 memoria ethnologica nr. 44 - 45 * iulie - decembrie 2012 ( An XII ) BIBLIOGRAFIE: Alfassi, Yitzak; Netzer, Eli; Szalai, Anna, The Heart Remembers. Jewish Sziget, Israel, 2003 Benjamin, Lya; Cajal-Marin, Irina; Kuller, Hary, Mituri, rituri şi obiecte rituale iudaice, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1994 Dăncuş, Mihai, Scriitori şi savanţi maghiari despre etniile din Maramureş (I), în Acta Musei Maramorosiensis II, 2004 Hacohen, Menachem, Cartea vieţii omului, Editura Hasefer, Bucureşti, 2005 Pop, Mihai, Obiceiuri tradiţionale româneşti, C.C.E.S., Institutul de Cercetări Etnologice şi Dialectologice, Bucureşti, 1976 Syilágyi, István, Máramaros Vármegye – egyetemes leirása, Budapesta,1876 Interviu cu Mihai Eisikovits (80 ani), Baia-Mare, Maramureş, 19 Mai 2010 Interviu cu Ion Godja- Ou, Văleni, Maramureş 109