memoria ethnologica nr. 44 - 45 * iulie - decembrie 2012 ( An XII ) ION TALOŞ1, Germania Cuvinte cheie: lei funerari, Imperiul Roman, Dacia, Mureş, Guadalquivir, gurile Ronului, colindă, cultura leului Cum se împământenesc unele rituri: Leii funerari şi importanţa lor culturală în Imperiul Roman Rezumat Bazându-se pe numeroase cercetări din domeniul arheologiei şi al istoriei artei, studiul cercetează felul în care a fost introdus ritul leilor funerari în Peninsula Italică, în Peninsula Iberică, în Galoromania şi în Dacia, arătând că romanii, cuceritori ai acestor teritorii, au dorit să-şi înmor- mânteze morţii ca în locurile lor de origine. Probabil că iniţial ritul leilor funerari a fost practicat exclusiv în zonele mai dens populate de romani (pe cursul mijlociu şi inferior al Mureşului, pe cursul inferior al Guadalquivirului, la gurile Ronului etc.). Cu timpul, pe măsură ce procesul de romanizare făcea progrese, el a început să fie adoptat şi de alte segmente ale populaţiei, marcând astfel tendinţe de generalizare. Toate regiunile menţionate aici dispuneau încă înainte de cucerirea romană de o “cultură a leului”, adică de obiecte în formă de lei sau cu imagini leonine, de povestiri cu lei etc., cultură care a fost îmbogăţită prin introducerea leilor funerari. Operele rămase din acea perioadă au devenit martori culturali ai vremurilor de odinioară şi dovadă a tendinţelor de unificare culturală a Imperiului. În Dacia, practicarea ritului leilor funerari s-a limitat probabil la circa 170 de ani, adică la durata stăpânirii romane a provinciei, perioadă suficient de lungă pentru a marca, alături de alte fenomene ale vieţii cotidiene romane, reperul istoric al genezei uneia dintre cele mai interesante colinde româneşti, cunoscută sub titlul Colinda leului. Aceasta e însă tema unui studiu viitor. 1 Universitatea din Köln, Germania 24 memoria ethnologica nr. 44 - 45 * iulie - decembrie 2012 ( An XII ) Schlüsselworte: Grablöwen, Römisches Kaiserreich, Dazien, Mieresch, Guadalquivir, Rhonemündung, profanes Weichnachtslied, Löwenkultur Wie die Riten einverleibt werden: die Grablöwen und ihre kulturelle Bedeutung im Römischen Kaiserreich Zusammenfassung Auf Grund zahlreicher archäologischen und kunsthistorischen Arbeiten zeigt der Aufsatz, wie die Grablöwen in die Italische und Iberische Halbinsel sowie in Galoromania und in Dazien eingeführt wurden. Der Grund dafür war, dass die römischen Eroberer den Wunsch hatten, ihren Toten eine Beerdigung wie in ihrer ursprünglichen Heimat zu gewähren. Wahrscheinlich waren die Grablöwen am Anfang ausschliesslich in den am meisten mit Römern bevölkerten Regionen (der mittlere und untere Mieresch, der untere Guadalquivir, die Rhonemündung usw.) geübt worden. Mit der Zeit und dem fortschreitenden Romanisierungsprozess wurden sie auch von anderen Teilen der Bevölkerung übernommen. So bewies er Verallgemeinerungstendenzen in der römischen Kultur. Alle hier erwähnten Gegende besassen schon vor der Eroberung eine gewisse “Löwenkultur”, d.h. Gegenstände mit Löwenbildern, Erzählungen über Löwen etc. Die Grablöwen bereicherten diese Kultur. Die in unseren Zeiten bekannten Monumente sind Zeugen der damaligen Kultur und Beweise dafür, wie die Reichskultur sich zu vereinheitlichen versuchte. In Dazien wurden die Grablöwen auf die Zeit von 105-196 bis 273- 275 begrenzt, insgesamt etwa 170 Jahre, d.h. die Zeit in der sich die Prov- inz unter römischen Berherrschung befand. Lang genug damit sie, zusammen mit anderen alltäglichen Phänomenen des römischen Lebens als Zeitpunkt verstanden werden kann, wo eine der interessantesten Colinden (profane Weihnachtslieder) entstehen konnte. Dies ist aber das Thema einer zukünftigen Studie. 25 memoria ethnologica nr. 44 - 45 * iulie - decembrie 2012 ( An XII ) Cum se împământenesc unele rituri: Leii funerari şi importanţa lor culturală în Imperiul Roman La începuturile culturii umane, leul apărea în două ipostaze principale: era prietenul şi slujitorul zeilor, dar şi un duşman periculos al omului, al animalelor domestice, al gospodăriei. Cu vremea, funcţionalitatea lui s-a diversificat într-atât, încât a devenit păzitorul locurilor sacre, al templelor, dar şi al palatelor domnitorilor, simbol al forţei celor cărora le aparţinea templul ori palatul; el asigura paza comunităţii în faţa diverselor primejdii şi era garantul purităţii apei din fântâni, ca şi al apei întrebuinţate în acţiuni magice; pe monede sugera forţa acestora, iar pe mozaicurile cu Orfeu sublinia puterea miticului cântăreţ de a-şi fermeca auditoriul; leul vânat scotea în evidenţă superioritatea omului faţă de regele animalelor, iar în viaţa privată, podoabele, amuletele sau obiectele de uz casnic în formă de lei ori împodobite cu lei îndeplineau nu numai o funcţie artistică sau utilitară, ci şi una magico-religioasă, prin ţinerea la distanţă a posibililor adversari (reali sau imaginari). Comportamentul leului a dat naştere multor legende, pe care le cunoaştem din Vechiul Tes- tament (Daniel în groapa cu lei), dar şi în literatura orală sau scrisă (Androclus şi leul cu spin în talpă, leul “în gură de şarpe”, legendele hagiografice etc.). Totodată, învingerea leului a devenit o probă de iniţiere a tineretului masculin (Hercules, Mithra, colindele româneşti). În unele culturi, leul e înzestrat cu capacitatea de a trece limitele dintre lumea de aici şi lumea de dincolo. De aceea, uneori sub forma unor obiecte reprezentând lei, însoţeşte defunctul în mormânt, iar alteori ca statui, păzeşte mormântul în exterior, împotriva forţelor malefice, a hoţilor sau a profanatorilor de morminte. Poate că statuile de lei erau totodată simbolul poziţiei sociale a defunctului sau al calităţilor acestuia. Prin urmare, dacă iniţial leul era văzut ca duşman neîmpăcat al omului (de ex. în Eposul celor 12 tăbliţe de lut sau în epopeile homerice), cu vremea a devenit, din Mesopotamia până în Peninsula Iberică, ocrotitorul lui pe lumea cealaltă. Unii zic că statuile de lei protejau totodată pe urmaşii defunctului în cazul revenirii acestuia ca stafie. Această funcţie s-a constituit astfel în ritul denumit al leilor funerari, devenind totodată un exemplu edificator al căilor pe care le ia răspândirea şi împământenirea unui rit. Foarte răspândit la vechii greci, el a fost preluat de etrusci, iar de la aceştia de către romani. La rândul lor, romanii l-au încetăţenit în teritoriile cucerite, din nordul Peninsulei Italice până în Peninsula Iberică, în Galia ori în Dacia. Dar cu ajutorul studiilor de arheologie şi de istoria artei, pot fi stabilite nu numai căile de răspândire ci şi durata practicării lui în diferitele regiuni culturale, de ex., în Dacia, ritul leilor funerari a fost practicat de pe la începutul secolului al II-lea până prin ultimul sfert al celui de al III-lea. Rolul cultural jucat de leii funerari la popoarele neolatine a fost subliniat în numeroase studii de arheologie şi de istoria artei. Vom vedea altădată în folclorul românesc, ritul leilor funerari are importanţa unui reper istoric, deoarece, pe baza lui poate fi întrevăzută geneza interesantei colinde a leului sau a Junelui bun. Dacia Romană Dicţionarul de artă veche românească defineşte leii funerari ca elemente de coronament al unor monumente funerare; ei sunt înfăţişaţi perechi, adosaţi, devorând un craniu de ierbivor (taur sau berbec), uneori însoţiţi de un con de pin, de zeul Ammon şi de un medalion. Fără a lipsi din Dobrogea 26 memoria ethnologica nr. 44 - 45 * iulie - decembrie 2012 ( An XII ) şi Dacia ciscarpatică, motivul este frecvent îndeosebi în Dacia intracarpatică, la Micia şi mai ales în jurul marilor centre de la Ulpia Traiana Sarmisegetusa, Apulum, Potaissa şi Napoca (Florescu/Daicoviciu/Roşu 1980, p. 207). I. Glodariu preconiza în 1967 “publicarea exhaustivă sau cel puţin a majorităţii monu- mentelor sculpturale reprezentând lei funerari, aflate în pământul Daciei romane” şi cercetarea lor în comparaţie cu opere similare descoperite în alte regiuni ale Imperiului Roman (Glodariu 1967, 473-476, aici p. 476, n. 17). Din păcate, după mai bine de patru decenii, lucrarea îşi aşteaptă încă realizarea, ceea ce ne obligă să ne adresăm câtorva studii punctuale de arheologie şi istoria artei. Gr. Florescu este primul arheolog român care a cercetat leii funerari. E autorul unei lucrări referitoare la monumentele funerare din Dacia Superioară şi al alteia despre cele din Dacia Inferioară. Florescu cercetează un număr mare de monumente cu lei provenind din Dacia Superioară. La Veţel, pe acoperişul unei aedicula, se află, la margini, doi lei devorând câte un cap de taur şi formând acroterele; la mijlocul acoperişului e plasat un con de pin, de dimensiuni foarte mari în raport cu restul; la baza aediculei, de o parte şi de alta a monumentului, se găsesc alţi doi lei, aşezaţi, care depăşesc ca dimensiuni pe cei de pe acoperiş şi au faţa îndreptată spre privitor (Florescu 1930, p. 80-81). O stelă aflată în Muzeul Bruckenthal din Sibiu se încheie cu “due leoni sdraiati che si voltano le spalle e tra essi un cono di pino” (Florescu 1930, p. 84-85). Stele datate începând din prima jumătate a sec. al II-lea şi din sec. al III-lea provin din Zlatna, Turda ori Gherla şi sunt adăpostite de muzeele de arheologie din Cluj-Napoca şi Alba Iulia; ele se termină în partea superioară într-un “coronamento composto da due leoni sdraiati e che si voltano le spalle, con una delle gambe anteriori sulla testa d’un animale” (Florescu 1930, p. 88-89, 92, 96; cf. şi p. 129-132). O stela din sec. al II-lea, descoperită la Sarmizegetusa şi aflată azi la Muzeul Arheologic din Deva, reprezintă, în unghiurile inferioare ale câmpului rectangular, “teste di leone” (Florescu 1930, p. 101), iar pe o stelă-fragment, tot din sec al II-lea, aflată în prezent la Muzeul din Alba Iulia, spaţiul dintre arcadă şi unghiuri e decorat “dalla lotta tra un giovane nudo e un leone, di cui l’uomo ha afferrato la testa” (Florescu 1930, p. 104). Pe o bază plată provenind din Mintia şi aflată în Muzeul de Arheologie din Cluj-Napoca “sono sdraiati due leoni che si voltano le spalle, colla zampa anteriore - quella verso lo spettatore - posata sul capo d’un montone”; între lei se ridică un pilastru, în vârful căruia se află capul lui Ammon, iar sub acesta, un con de pin; în fine, Muzeul din Deva adăposteşte câteva “coronamenti di stele lavorati separatamente”, provenind din Veţel, cu lei culcaţi, ţinând sub membrele anterioare “una testa di montone”; unul dintre coronamente e prevăzut şi cu un con de pin (Florescu 1930, p. 104-105). Pe basoreliefuri descoperite în Transilvania şi adăpostite în muzeele din Cluj-Napoca, Alba Iulia şi Aiud apar perechi de lei culcaţi, adosaţi, care ţin cu unul din membrele anterioare capul unui animal, probabil cerb sau ţap; între ei se vede soarele, sub forma unui cap uman (Florescu 1930, p. 119-121). În unele cazuri, pe baze sunt figuraţi lei în basorelief numai cu partea anterioară, având membrele fixate în pământ, parcă ar trage o povară, iar între ei se află bustul unei figuri umane (Florescu 1930, p. 121). Pe un medalion funerar descoperit la Proştea Mare (Târnave), datat din sec. al III-lea, figurează un singur leu (Florescu 1930, p. 128). Florescu arată că un mare număr de stele descoperite în Transilvania se încheie cu un coronamento de doi lei culcaţi, “colle spalle voltate, su di un basamento piatto che si adattava all’estrimità superiore della stela. Una delle loro zampe anteriori - quella verso lo spettatore - posa sopra una testa di animale, generalmente montone, mentre fra essi vi è un cono di pino”, capul lui 27 memoria ethnologica nr. 44 - 45 * iulie - decembrie 2012 ( An XII ) Ammon, Attis, o arpie, medusa sau “una cista”, adică, după cum se exprimă unii, un coş mistic, recipient utilizat în diferite scopuri (Florescu 1930, p. 132). Aceeaşi scenă apare şi în altarele cunoscute de Florescu, dar, pe lângă conul de pin mai apar soarele, Ammon, Giove-Serpis etc. (Florescu 1930, p. 136). Florescu susţine că stelele sunt de origine elenistică orientală, pe când altarele ar avea o origine occidentală, iar medalioanele par a fi specifice pentru Dacia şi Noricum. Unele dintre formele monumentelor funerare prezentate par să fi ajuns în Dacia înainte de cucerirea romană, dar venite dinspre Occident. Controversată rămâne apartenenţa acestor monumente funerare la cultul lui Cibele, cum susţin unii, sau al lui Mithra, cum susţin alţii, bazându-se mai ales pe prezenţa capului solar între cei doi lei (Florescu 1930, p. 144-145). Din Dacia Inferioară, Gr. Florescu are cunoştinţă doar de stele şi altare, de aici lipsind aediculele şi medalioanele lucrate separat. În schimb găseşte un nou tip de monumente denumit titulus. Zonele din care are informaţii sunt Drobeta (Turnu Severin) şi Romula (pe Oltul Inferior). Pe stela din Rusăneşti-Romanaţi sau pe cea din Reşca-Romula, de pe la mijlocul sec. al II-lea, figurează doi lei aşezaţi pe labe, în urma conului de pin (Florescu 1942, p. 18-21). Din Cioroiu-Dolj a fost conservată o stela cu lupta dintre animale, din care nu lipsesc leii (Florescu 1942, p. 28); pe stele descoperite tot în Oltenia vedem o dată un leu, alteori doi, zăcând şi ţinând cu picioarele anterioare un cap (probabil) de berbec, iar în spatele lor se află un pin (Florescu 1942, p. 30, 37-38); în fine, sunt cunoscute stele pe care apar doi lei, între care se vede un “genio funerario, alato, con i piedi incrociati, poggia, verso sinistra, su una fiaccolo [sic! corect: fiaccola] rovesciata” (Florescu 1942, p. 35). Baze de altar din Drobeta sunt formate din doi lei, înhămaţi parcă, cu limbile scoase, ca după un galop, între ei aflându-se un taur (Florescu 1942, p. 41-43). Imaginea repetă oarecum pe cea de pe baza amintită de la Alba Iulia (Florescu 1930, p. 121), doar că acolo, între lei apare bustul unui bărbat şi fără să vrem, ne amintim de statuia colosală a zeului hetit descoperit la Dscherablus- Karkamiş, care datează din sec. al XI-lea - al IX-lea î. de Christos; acolo leii trăgeau carul cu un zeu, iar între lei se afla o figură umană cu cap de vultur (ar putea fi vorba de o zeiţă), cu piciorul stâng aproape îngenunchiat şi frânând galopul leilor (Contenau 1934, p. 237-238; Riemschneider 1954, pl. 46; Moortgat 1967, p. 237-238; Akurgal 1961a, p. 109; Akurgal 1966, p. 77, il. 21a); la Drobeta avem între lei bustul unui bărbat sau un cap de taur. În ultimele decenii ale secolului trecut au fost publicaţi mai mulţi lei şi au apărut studii despre leii descoperiţi mai ales în zona Hunedoarei (Glodariu 1967, p. 473-476; Isac/Wollmann/Albu 1973, p. 137-155; Protase 1960, p. 323-331). Rezultă că numărul leilor funerari existenţi pe teritoriul Daciei nu e cunoscut, mulţi dintre ei aflându-se încă în lapidarii şi depozite muzeale sau zac nedescoperiţi în pământ. Numai din Sarmizegetusa şi Deva au fost publicate 24 de exemplare (lei în relief, sculpturi, coronamente, lei de sine stătători, lei în asociere cu medalioane funerare), dataţi cu largheţe în sec. II-III, adică în perioada romanizării Daciei. Una dintre caracteristicile leilor funerari din Dacia este prezenţa mai frecventă decât în alte zone a unui con de pin între leii adosaţi (Isac/Wollmann/Albu 1973, p. 144 şi pl. I-III). De medalioanele funerare romane din Dacia, trei la număr, s-a ocupat D. Protase (1960, p. 324-326); anterior erau cunoscute asemenea piese numai din Noricum şi din Panonia. E vorba de monumente monolitice, la baza cărora sunt reprezentaţi doi lei “aşezaţi simetric, spate în spate şi cu capul spre exterior”, culcaţi pe labe. Ei susţin medalionul, se uită spre privitor, au gura căscată şi limba scoasă peste buza de jos, iar sub labele anterioare ţin fiecare câte un animal, unul probabil un cal, celălalt un mistreţ. Medalionul are un chenar format dintr-o cunună de frunze, în interior fiind un bărbat şi o femeie, iar între ei, mai în faţă, un copil. Deasupra chenarului se află un con de pin. 28 memoria ethnologica nr. 44 - 45 * iulie - decembrie 2012 ( An XII ) Monumentele sunt datate din secolul al III-lea şi au fost descoperite la Alba Iulia, Aiud şi probabil la Sarmizegetusa sau în vreo localitate de pe cursul mijlociu al Mureşului. Săpăturile arheologice au scos la iveală trei baze funerare înfăţişându-l pe Jupiter Ammon, un zeu de origine egipteană sau libiană, destul de puţin cunoscut în Dacia şi adus probabil de coloniştii veniţi din acele regiuni. Una a fost găsită în oraşul roman Napoca (azi în inventarul Muzeului de Istorie din Cluj-Napoca), alta în Micia şi alta probabil la Sarmizegetusa (ambele în Muzeul din Deva): în prim-plan sunt doi lei aşezaţi pe picioarele dinapoi, întorşi cu spatele unul spre celălalt, orientaţi spre extremităţile bazei şi ţinând cu picioarele dinainte o pradă; în planul al doilea, exact la mijloc, e plasat capul zeului, cu mască umană, toate trei figurile având faţa îndrep- tată spre privitor (Popa 1972, p. 149, 151-156). E limpede că Jupiter Ammon şi leii aveau funcţia de a păzi mormintele la care fuseseră aşezaţi. Din Potaissa sunt cunoscute capete de lei, care au făcut parte din ansambluri funerare (Bujor 1972, p. 200); tot de acolo provine o statuie de leu apotropaic (de mormânt) şi două statui de leu de fântână; leii au coamă bogată, gura deschisă, pentru scurgerea apei, şi ţin cu picioarele anterioare capul unui animal tânăr (Bărbulescu 1994, p. 159; Bărbulescu 2009, 210-212, 216, 218); de la Romula (Oltenia) avem o gemă pe care figurează un leu atacând un taur (Tudor 1972, p. 221, 223). Monumentele descoperite la Roşia Montană în ultima vreme arată că ne putem aştepta la noi surprize. Corina Ciongradi, care a lucrat acolo, a realizat o tipologie şi un catalog al numeroaselor stele, coronamente dreptunghiulare, medalioane cu postament leonin şi lei de morminte din Dacia Superioară (Ciongradi 2007, pl. 71, 103, 104, 105, 115, 128-137; Ciongradi 2009, nr. 109, 117, 134-137 şi 145-152); cele mai vechi monumente datează din prima jumătate a sec. al II-lea. Deseori e vorba de lei-perechi, aşezaţi spate în spate, între ei fiind fixat un con de pin de dimensiuni diferite; leii ţin cu picioarele dinainte capul unei prăzi animaliere. Se remarcă de asemenea o aedicula, provenind de la Micia, cu fronton sirian, la marginile căreia sunt doi lei aşezaţi pe burtă, cu gurile deschise şi limbile atârnând peste buza de jos, iar în planul mai îndepărtat tronează un con de pin, asemănător unui turn de biserică (Ciongradi 2007, pl. 71). După cum se ştie, conurile de pin sunt parte componentă a mai multor tipuri de monumente funerare romane, ele simbolizând nemurirea. Dar conul de pin şi chiparosul apar frecvent şi în riturile mithraice de pe teritoriul Imperiului Roman, unde, pe lângă mitul naşterii din piatră a lui Mithra e cunoscut şi acela al naşterii lui dintr-un con de pin (Merkelbach 1984, p. 301, 303). Uneori, între cei doi lei adosaţi apare în plan secund un cap de taur (Ciongradi 2007, pl. 105). Într-o lucrare publicată la Oxford, referitoare la monumentele funerare din Dacia Superior şi Dacia Porolissensis, care nu ştim să fi fost editată şi în română, Lucia ţeposu Marinescu (1982) a alcătuit un catalog care constă din peste 500 de piese. Autoarea arată rolul important jucat de lei în ornamentarea monumentelor funerare, fără a lua în considerare leii izolaţi şi leii culcaţi, ca păzitori ai mormintelor, ci doar cornişele şi piedestalele lucrate independent, care constau totdeauna din doi lei aşezaţi antitetic şi din protoame de lei plasate fiecare pe o parte a acoperişului, cum e stela din Apulum (S53, Pl. VI) sau stela lui Ulpius Chelido din Ulpia Traiana (pl. XIII). Leii nu sunt aşezaţi ca acrotere laterale, ca în Moesia Inferior şi Dalmaţia sau ca în Dacia Inferior (p. 43). Între ilustraţiile fotografice reproduse de autoare găsim o stela din Apold, ca şi stela lui Euphemus din Moigrad, cu doi lei aşezaţi spate la spate, iar între ei un con de pin mai înalt decât leii (pl. I-II). Pe una din cele două cornişe din Veţel, între lei, figurează în bărbat tânăr, nud, în picioare, cu piciorul stâng aşezat peste cel drept, poziţie de gânditor, cu mâna stângă dusă la tâmplă, iar dreapta, îndoită, e aşezată între piept şi abdomen; locul acestuia e luat pe cealaltă cornişă de un 29 memoria ethnologica nr. 44 - 45 * iulie - decembrie 2012 ( An XII ) fel de relief înalt, rotunjit în partea superioară, situat în spatele leilor sau deasupra lor, pe care figurează un bărbat gol, în aceeaşi poziţie ca precedentul, dar purtând o cunună vegetală în mâna stângă, pe când dreapta, îndoită, e ţinută la piept (ambele pe pl. XVII); pe alt monument din Veţel, din spatele celor doi lei adosaţi se ridică un con de pin, mult mai înalt decât leii; din el se dezvăluie o faţă de bărbat (pl. XVIII). Pe două piedestale, unul din Apulum, celălalt cu localizare imprecisă (Transilvania), apar câte doi lei aşezaţi pe patru labe, orientaţi cu faţa spre înainte, iar între ei figurează câte un cap de bărbat, unul tânăr, bărbierit, celălalt mai în vârstă, cu barbă, la aceeaşi înălţime cu leii; bărbaţii par a fi culcaţi pe burtă, dar restul corpului e doar sugerat de materia amorfă (pl. XXIV-XXV); pe alte piedestale, între lei apare bustul unui bărbat cu barbă (pl. XXIV-XXVI). Nu ştim să fi fost explicat motivul capului uman între leii funerari; pe noi, el ne duce cu gândul la motivul “tête coupée”, cunoscut în alte regiuni ale Imperiului Roman, la celţi şi la iberici (v. mai jos). Ne întrebăm dacă nu cumva e vorba de o variantă a acelui motiv la daco-romani. Pe câte un medalion din Veţel şi Alba Iulia între cei doi lei sunt situate figurile defuncţilor, care acoperă o parte din corpul leilor, iar pe altul din Aiud, sub medalion, exact între cei doi lei adosaţi, e situat un cap de femeie (după coafură); pe acoperişul unor aediculae din Veţel apar doi lei la marginea cornişei (pl. XXXII, XXXIV). Ocupându-se de artele plastice la Potaisa, Mihaela Sălăşan pune în valoare mai mult de o duzină de statui şi fragmente de lei funerari şi lei de fântână din zona de staţionare a Legiunii a V-a Macedonica (Sălăşan 2008). Cercetătorii români n-au căzut încă de acord asupra originii leilor funerari din Dacia. Lucia ţeposu Marinescu arată că e dificil să stabilim dacă difuziunea leilor funerari e consecinţa adoptării cultelor orientale din iconografia reliefurilor votive ori din cultul mithraic, în care semnifică în principal focul purificator, sau dacă frecvenţa lui se datorează caracterului său apotropaic. Sigur este - scrie autoarea - că, pe monumentele funerare, leii şi-au pierdut semnificaţia iniţială, dar şi-au menţinut permanent funcţia apotropaică. Se poate susţine totodată că leii funerari au putut penetra în Dacia şi prin canale vestice (p. 43-44). Tipice pentru Dacia i se par autoarei medalioanele cu lei (de ex., cel de la Aiud). Nici datarea diferitelor piese cercetate nu e prea precisă, considerându-se, provizoriu, că ele au fost realizate în sec. al II-lea - al III-lea, adică după cucerirea romană şi înainte de retragerea lui Aurelian. Pentru noi e interesant faptul că prezenţa leilor e atestată la intrări ale unor mausolee sau ale altor construcţii funerare, dar mai ales că majoritatea leilor funerari au fost descoperiţi, după cât se pare, în zonele Sarmizegetusa şi Apulum. Anticipând putem spune că leii funerari au fost descoperiţi exact în zona în care colinda leului cunoaşte cea mai intensă frecvenţă şi cea mai mare diversitate tipologică. PENINSULA ITALICĂ Se ştie că fenomenul leului avea în Etruria o amploare deosebită, care nu era străină nici vechilor romani. Poate că cea mai convingătoare dovadă că romanii practicau ritul leilor funerari o constituie mormântul denumit de unii Tumba de los Stronii, din Pompei, acoperit de lava vulcanului Vezuviu, în anul 79 şi descoperit în 1956. E probabil unicul monument funerar cu lei păstrat în locul pentru care a fost creat, în formă aproape intactă, timp de două milenii. E un mormânt de incinerare pe care un liberto, pe nume Marcus Stronnius Meinius, l-a construit pe cheltuială proprie pentru patronii lui, pentru soţia sa Stronnia Acatarchis (“liberta di un Caius Stronnius”) şi pentru sine. 30 memoria ethnologica nr. 44 - 45 * iulie - decembrie 2012 ( An XII ) Monumentul e descris astfel de D’Ambrosio şi De Caro: deasupra unui podium “è un basso zoccolo sul quale, poggianti su plinti rettangolari, sono due sculture di leoni funerari, ricavate, ognuna insieme al plinto, da un solo blocco di tufo di Nocera, nel consueto schema con la zampa sinistra sopra una testa di capro, volti e leggermente convergenti verso il centro del monumento”. Marcus şi Caius Stronnius erau “cittadini romani iscritti alla tribú Papiria”, probabil “coloni sillani”, adică aşezaţi acolo în epoca lui Sulla, iar mormântul datează de pe la mijlocul sec. I înainte de Christos. D’Ambrosio şi De Caro susţin că monumentul “costituisce un unicum nelle necropoli di Pompei” şi continuă: “Ancora in ambiente campano è da ricordare un leone funerario in calcare dalla necropoli di Castel Capuano” (Ambrosio/Caro 1983, 31 OS). În notă, Ambrosio mai arată: “Funzione analoga svolgeva anche il tipo della sfinge documentato nell’agro pompeiano (Cfr. O. Elia, in CPomp, 1, 1975, pp. 130-131, fig. 8-9)”. La Ostia exista un mausoleu circular probabil din sec. I î. de Christos, în două etaje, la primul aflându-se doi lei orientaţi spre înainte, unul cu privirea uşor spre stânga, celălalt uşor spre dreapta (Hesberg 2006, p. 33). Muzeul Arheologic din Aquilea deţine mai mulţi lei, câţiva lei-pereche, la “grande mausoleo”, alţii izolaţi, dar probabil cu funcţie funerară, dataţi din epoca augustea (44 înainte - 14 după Christos) sau mai devreme; sunt apreciaţi ca foarte importanţi pentru arta provincială din Peninsulă prin arhaismul orientalizant (musculatura stilizată “e dei tendini, dai forti contrasti di colore nella criniera e di espressione nella bocca aperta sulla chiostra dei denti” (Scrinari 1972, nr. 296-301, 360). Acelaşi muzeu deţine câteva “piramide con leoncini”, nişte monumente sepulcrale cu doi lei la extremităţi, iar în mijloc cu o piramidă mult mai înaltă decât leii, care se termină deseori cu un con de pin în vârf; de regulă, leii ţin cu labele anterioare un cap de animal (ibid., nr. 408-411). În sudul Italiei au fost descoperiţi de asemenea lei funerari: unul, în poziţie de atac, în apropierea cimitirului din Brindisi, pe o bază lungă de 2 m, datat în sec. I înainte de Christos (Todisco 2002, p. 83-87). Asemănător, şi din acelaşi secol, este un leu găsit la Abbazia della SS. Trinità din Venosa, şi leii-perechi de pe frontalul uneia dintre intrări la abaţie, ca şi la Castello şi în piaţa acestuia, tot din Venosa; alţi lei au fost descoperiţi la Lucera (Todisco 2002, p. 121,121- 126, 209-210, 232). Până într-o vreme nu se ştia însă nimic despre leii funerari din nordul Italiei, unde aceştia au ajuns o dată cu cucerirea romană, şi de unde s-au răspândit, împreună cu credinţele şi riturile padane, în Peninsula Iberică, în sudul Galiei, pe Rin sau în Dacia. Meritul de a fi scos la lumină leii funerari din nordul Italiei revine cunoscutului specialist italian Guido A. Mansuelli. În studiul lui asupra leilor funerari din Emilia (1956) publică şapte statui sau fragmente de lei, provenind din Forlimpopoli, Faenza, Imola, Modena, dar autorul are în vedere şi statui sau protoame de lei din alte regiuni ale peninsulei. Leii arhaici din Italia au apărut - scrie Mansuelli - “senza contatto con esperienze reali” (1956, p. 70), având ca modele pe cei din Orientul Apropiat. Sunt lei aşezaţi pe baze, au o coamă bogată şi bine conturată, gura larg deschisă, uneori cu dinţii foarte vizibili, alteori nu, cei funerari ţinându-şi victima (animal sau om) cu piciorul drept dinainte (p. 66-89 şi il. 33- 40). Mulţi provin din primul secol al erei creştine. De origine romană sunt şi unii lei de la domul din Modena, lei stilofori plasaţi în interior, iar alţii la porta dei principi (p. 85). Nu ştim să fi fost tipărit Catalogo dei leoni funerari romani d’Italia, pe care Mirella Marini Calvani îl avea în lucru acum trei decenii, dar aceeaşi autoare a publicat un studiu referitor la statuile de lei funerari din Italia (1980, p. 7-14). Sunt 18 statui, în mare parte inedite atunci, din zona Cispadana şi din Veneto, dar şi din Italia Centrală: Cesi/Umbria, Sassa şi Prata 31 memoria ethnologica nr. 44 - 45 * iulie - decembrie 2012 ( An XII ) d’Ansidonia/L’Aquila, Ponente şi Parma/Emilia Romagna, Poggio Moiano, Monteleone şi Sabino/Rieti, Tivoli/Latium, Benevento/Campania, Fonte Branda/Siena. Unele statui sunt datate din sec. al II-lea înainte de Christos. Leii au fost realizaţi după o schemă comună: ei ţin cu unul din picioarele anterioare capul unei victime: om sau, mai frecvent, animal sacrificial. Sunt lei izolaţi, mutaţi de la locul pentru care au fost sculptaţi, dar sunt cunoscute şi monumente cu lei pereche, la Correggio (pentru zona de nord) şi la Sepino (pentru Italia Centrală). Cum era de aşteptat, obiceiul de a utiliza lei la morminte, ca şi modelul lor, au ajuns la romani prin intermediul etruscilor. Coronamentele şi stelele cu lei acroteriali în Peninsula Italică nu par să fi fost temeinic cercetaţi până acum. Tot din Italia de Nord provine o urnă de mormânt, circulară, aflată acum la Muzeul Naţional Atestino, pe capacul căreia se află doi lei cu gurile căscate; altă urnă, pe acoperişul căreia se află un singur leu, în poziţie de atac, provine din Aquileia; din Sarsina/Umbria e cunoscută o stelă funerară, care se termină în formă de triunghi şi e prevăzută la cele două extremităţi cu doi lei orientaţi cu faţa spre cine s-ar apropia (Ortalli 1987, pl. 28/d). S-a spus deseori că leii funerari au fost mai numeroşi în provincii decât la Roma, ceea ce este adevărat. Totuşi, o statuie leonină, care se află la altarul cunoscut sub denumirea Ara Pacis Augustae, ridicat în anul 9 î. de Christos, două sculpturi funerare cu lei, care susţineau coloane la mormântul lui A. Popillius Placidus (Manuselli 1956, p. 72-73), monumentul arhaic denumit Tomba di Romolo, din Foro Romano, de la începutul sec. al IV-lea, şi altele demonstrează că leii funerari au fost utilizaţi şi în capitala imperiului (ibid., p. 87). GALOROMANIA Spre deosebire de alte regiuni din care am putut utiliza doar lucrări punctuale cu privire la leii funerari, pentru Galoromania avem la dispoziţie un corpus al basoreliefurilor, statuilor şi busturilor, alcătuit de Émile Espérandieu (1907-1955), din care putem selecta cu uşurinţă monumentele de interes pentru tema noastră. Lucrarea lui Espérandieu e cu adevărat monumentală, ea fiind compusă din 14 volume, care conţin aproximativ 9.000 de piese, şi îi vedem un singur cusur: doar rareori oferă informaţii cu privire la datarea diferitelor opere. Bogăţia extraordinară a acestei mine de aur ne permite să neglijăm identificările pe care Espérandieu însuşi le considera nesigure şi să reţinem doar piesele care ni se par mai importante. Doi lei funerari au fost descoperiţi în incinta vechiului Angers (IV, nr. 3005), iar de la Arlon, la Kleinwinternheim şi Weisenau/Mainz, Andernach, Köln, Mainz, Brugg/Elveţia, Obernburg am Main sunt cunoscute monumente funerare cu acrotere în formă de leu, uneori cu un sfinx înaripat între ei (V, 4111; VII, 5835, 5841; VIII, 6207, 6435, 6460; X, 7288, 7408, 7423; Espérandieu 1931, nr. 317); la Porte Neuve au fost descoperite stele pe ale căror acrotere sunt doi lei culcaţi, unul având ca victimă un taur, celălalt un cerb (V, 3972). Un leu culcat a ornamentat un mormânt descoperit aproape de Orne, altul, probabil din Malmaison, dar şi morminte din Köln şi Rottenburg (VI, 4629, 4673; VIII, 6487, 6101; Espérandieu 1931, nr. 636). Pe monumente funerare din Luxeuil, Avenches, Brumath, Steinbach, Breitenbach, Bonn, Xanten, Ribeauville, Wiesbaden, Nordheim, apar unul sau doi lei culcaţi, având animale ca victime (VII, 5354, 5394, 5403, 5544; VIII, 5949. 6076, 6294, 6295, IX, 6617; X, 7541; Espérandieu 1931, nr. 12, 397). În câteva statui din Galoromania, leul ţine cu picioarele dinainte un om, la Montpellier, la Trève (Trier), la Hettange-Grande şi la Rottenburg (I, 523, VI, 5008; XI, 7815; Espérandieu 1931, nr. 625); în apropiere de Wolfstein şi de Höchen, un leu devorează un bărbat aşezat pe spate (VIII, 32 memoria ethnologica nr. 44 - 45 * iulie - decembrie 2012 ( An XII ) 6003, 6102), iar la Baux, trânteşte un gladiator (III, 2505); la Chalon-sur-Saône, un leu stă deasupra unui gladiator desculţ, aşezat pe patru labe, cu capul şi privirea ridicată; leul îşi apasă victima cu picioarele dinainte pe umeri, are gura căscată, arătându-şi toţi dinţii (ca şi cineva care râde), dar îşi ţine capul la distanţă de al bărbatului, ca într-un spectacol dinainte pregătit, deci nu pare să aibă intenţia de a-l devora; semnificaţia scenei poate fi întrevăzută în contextul luptelor din arenă (III, 2160); în zidul cetăţii din Narbonne, pe un bloc rectangular, un gladiator se luptă cu leul (I, 610). Completăm aici corpusul lui Espérandieu cu cele arătate de Simone Deyts într-un studiu recent, şi anume că bestiile androfage şi cele zoofage au o anumită tradiţie în sculpturile galoro- mane; autoarea argumentează cu statuile de lupi şi de lei de la Chalon-sur-Saône/Loire şi cea de la Suzange, aproape de Thionville; la Faverolles, doi lei ţin un cap de taur sub picioarele anterioare, iar la Suzange, leul ţine în aceeaşi poziţie un cap uman aşezat cu creştetul spre pieptul leului; figura umană are ochii deschişi, sprâncenele bine marcate şi o abundentă podoabă capilară, dar leul pare mai degrabă că-l protejează decât că ar avea intenţia de a-l devora (Deyts 2004, p. 83-104; Deyts 2006, p. 388). Corpusul alcătuit de Espérandieu e mereu completat cu noi descoperiri arheologice, de ex. recent a fost dezgropat un bloc dreptunghiular la marginea necropolei mari din Trion (Lyon), probabil fragment dintr-un monument funerar mai mare, cu funcţie apotropaică: e un cap de leu sculptat în basorelief, coamă foarte bogată, urechi foarte mici (http://rae.revues.org/4303, consultat la 20 dec. 2011). Patrice Arcelin cunoaşte şi alte descoperiri recente, de lei funerari, dataţi la sfârşitul sec. al VII-lea sau la începutul celui de al VI-lea, din zona Aude; la gurile Ronului (Baux-de-Provence, Paradou, Servanes, Cagalou, Eyguière, Mouriès) au fost găsite statui leonine, acrotere şi antefixe leonine databile în sec. II-I; unii lei devorează un om ori un animal, alteori e vorba de “lions en ronde bosse”, “rugissants”; cei de la gurile Ronului au fost dezgropaţi în apropiere de necropole şi sunt, din punct de vedere tematic şi stilistic, de inspiraţie romano-italică (Arcelin 2004, p. 49-59). Printre cele mai vechi imagini ale leului care devorează un cap de om (“tête coupée”) se numără cele ale etruscilor. Arta etruscă era, în sec. al VIII-lea - al VII-lea, foarte expansivă, ceea ce a făcut ca acele imagini să pătrundă nu numai în nordul Italiei, ci şi în Dacia, în Galoromania şi în Peninsula Iberică. Leul devorator a fost interpretat fie ca o divinitate a morţii, fie ca un monarh, care face să-i dispară inamicii (Gran-Aymerich 2004, p. 21-28) şi a fost asemănat de specialişti cu opera celtică de la începutul romanizării, cunoscută sub denumirea de balaurul de la Noves (La Tarasque de Noves); unii presupun că ea ar fi chiar dovada unei încercări de rezistenţă la romanizare (Arcelin 2004, p. 59-60). Gaggadis-Robin pune geneza balaurului de la Noves în legătură cu unele documente literare, care arată că motivul sfinxului care ţine un craniu uman - destul de larg răspândit în Imperiul Roman - reproducea uzanţa galeză a decapitării învinşilor. Argumente găseşte la Diodor din Sicilia şi la Strabon, dar consideră că informaţiile oferite de aceştia ar putea proveni de la Posidonius din Apameia, care a călătorit în Galia un deceniu înainte de cucerirea romană. Rezultă că galii îşi decapitau adversarii învinşi şi le legau capetele la gâtul cailor în timpul unui marş triumfal, după care le puneau la porţile caselor proprii, ca trofee, aşa cum erau puse şi capetele animalelor ucise la vânătoare. Capetele persoanelor ilustre erau, în schimb, îmbălsămate cu ulei de cedri, erau păstrate într-un sipet şi arătate străinilor, dar nu erau vândute nici măcar pentru un preţ ridicat. Tit Livius scrie că, în timpul luptelor de la Sentinum, din anul 295 î. de Christos, capetele învinşilor de rând erau legate de hamurile cailor sau puse în suliţe; capetele comandanţilor 33 memoria ethnologica nr. 44 - 45 * iulie - decembrie 2012 ( An XII ) învinşi erau însă consacrate în templu; Justinus povesteşte că galii au invadat Grecia ducând capul lui Ptolemeu Keraunos, regele macedonean învins, în vârful unei săbii. Gaggadis-Robin ne asigură că existenţa acestei uzanţe e atestată la germani de Tacit şi Grigore cel Mare, la Daci de Tit Livius, la sciţi de Herodot, iar la iberici de Diodor (Gaggadis-Robin 2004, p. 114; cf. şi Renard 1950, p. 303-310). Motivul decapitării adversarului şi purtarea capului acestuia în suliţă apare şi în unele vari- ante ale cunoscutei colinde româneşti a leului. PENINSULA IBERICĂ În Peninsula Iberică avem de a face cu două straturi de lei: leii iberici, adică cei sculptaţi înaintea cuceririi romane, şi leii aduşi de colonii romani, în special în sud-vestul Andaluziei, respectiv în zona Cádiz. Probabil că cel mai vechi şi mai bine conservat mormânt cu lei în Peninsula Iberică e cel denumit Sepulcro Pozo de Moro (sec. al VI-lea î. de Christos), o construcţie turiformă, descoperită în localitatea Chinchilla de Monte-Aragón, la sud-est de Madrid, prin care trece calea Heraclea spre Cádiz. Monumentul se află azi în Muzeul Arheologic Naţional al Spaniei. E un monument de origine neo-hetită, construit din piatră, cu bază dreptunghiulară în trei trepte, pe laturile lungi ale ultimei trepte aflându-se câte doi lei adosaţi şi cu gurile căscate. Monumentul are o formă piramidală şi a fost dedicat - se pare - unui erou iberic, poate unui rege sau principe indigen. Se spune că semnificaţia monumentului ar fi aceea de arbore al vieţii, care uneşte pământul cu cerul. Leul cu gura căscată, monstru androfag, are menirea de a purifica inimile în paradis. Pe monument se află basoreliefuri care înfăţişează tauri şi plante, ca şi “muncile” lui Hercules (Sepulcro de Pozo Moro. Wikipedia s.v.; v. şi Laura Alcalá-Zamora: La necrópolis Ibérica de Pozo Moro. Madrid 2003, care nu ne-a fost accesibilă până acum). În sec. al V-lea, monumentele funerare leonine sculptate se aflau, în mod obişnuit, în aer liber; în sec. al IV-lea, ele încep să fie mutate în sanctuare, iar în secolele III-I, imaginile cu lei îşi găsesc locul şi în domeniul ceramicii pictate; romanizarea readuce însă interesul pentru sculpturile funerare, ceea ce face pe unii cercetători să vorbească despre un bilingvism al tradiţiei iberice şi al celei italice, între anii 150-50 î. de Christos. În Andaluzia de Jos, unde nu sunt cunoscuţi leii iberici, apar, în perioada romană, leii italici, culcaţi pe burtă; unii ţin între picioarele anterioare o pradă animală, alţii una umană; leul din Villarrodrigo/Jaén e ridicat pe cele patru picioare şi are dinţii foarte marcaţi; prada lui e un bărbat cu barbă şi mustaţă, cu ochii deschişi, aşezat între picioarele anterioare ale leului, maxilarul inferior al acestuia pare să atingă creştetul bărbatului. În schimb, leul din provincia Jaén, ca şi cel de pe patera (fiala) din Santisteban del Puerto, care au un cap de două-trei ori mai mare decât al victimei umane masculine, par a muşca din ceafa bărbatului. Ceilalţi lei (din Reíllo şi Cabeza del Griego/Cuenca, Cortijo de Doña Aldonza şi Porcuna/Jaén, Alcolea del Río şi Osuna/Sevilla) ţin unul din picioarele anterioare pe capul bărbatului; de regulă, acesta e tânăr, e mort, uneori e numai adormit, alteori e treaz; în cazul bărbatului adormit, leul pare mai degrabă că veghează asupra somnului acestuia (Aranegui Gascó 2004 a, p. 83-92). Se apreciază că leii iberici, descoperiţi la Nueva Carteya, Bocairente şi Baena/Cordoba sau La Guardia/Jaén, dataţi în sec. al IV-lea înainte de Christos, sunt lucraţi foarte convenţional, după tehnica prelucrării lemnului, încât aproape că ar putea fi confundaţi cu alte patrupede (García y Bellido 1971, p. 53 şi pl. 84, 85, 88; Almagro/García y Bellido 1947, fig. 294, 295). Din aceeaşi perioadă provine şi pectoralul cu cap de leu de pe un torso al unui războinic iberic, descoperit în La 34 memoria ethnologica nr. 44 - 45 * iulie - decembrie 2012 ( An XII ) Alcudia; pectoralul e format din trei straturi concentrice, cercul exterior serveşte doar pentru ca pectoralul să poată fi legat la spatele războinicului de alt pectoral, cu ajutorul unor curele late, care trec peste umeri, şi cu altele, mai înguste, trase pe sub braţele bărbatului; pe al doilea cerc e fixată o suprafaţă dinţată, rotundă şi ea, care sugerează coama leului; în mijlocul acestui cerc e fixat capul de leu. Leul are gura dechisă larg, astfel încât i se văd toţi dinţii, în genul statuilor iberice de lei (Folqués 1961, p. 691-694, il. 77-78). Mai realist apare leul pe o patera (fială) de argint, descoperită la Tivisa/Tarragona (sec. III-II), în care un leu muşcă un vier de partea dorsală (Raddatz 1969, I, p. 69-79, 263-264; II, pl. 75-78; Almagro/García y Bellido 1947, fig. 351; García y Bellido 1971, p. 79 şi pl. 17). Cu privire la monumentul numit “oso de Porcuna”, datat sec. III-I î. de Christos, părerile specialiştilor spanioli sunt împărţite: unii văd în el un urs, alţii un leu sau, întrucât îi lipseşte coama, o leoaică. Leul ţine piciorul stâng dinainte pe capul unui bust de bărbat tânăr, imberb, cu păr tuns scurt, fără braţe. E clară funcţia lui funerară (Beltrán Fortes 2005, p. 163-176). După cum notează un erudit de la începutul sec. al XVII-lea, pe nume Rodrigo Caro, în localitatea Las Cabezas de San Juan/Sevilla se găseau atunci mai mulţi lei din piatră, unii mari, alţii mici. De ce mai mulţi lei într-o localitate? Caro preia cele povestite de Macrobius (sfârşitul sec. al IV-lea - începutul sec. al V-lea), şi anume, că, la Cádiz se afla un templu al lui Hercules, care dispunea de mari comori; regele Teron din Celtiberia, însoţit de armată, a încercat să le răpească, dar galerele şi navele din Cádiz s-au împotrivit şi s-a iscat un război între ele şi armata lui Teron; acesta a fost învins cu ajutorul unor lei apăruţi în prora galerelor, care aruncau flăcări pe gură. În amintirea acestui semn miraculos, adoratorii lui Hercules au consacrat efigiile de leu din Las Cabezas de San Juan, localitate care se găsea în calea pelerinilor spre templul acestuia din Cádiz. O mărturie din a doua jumătate a sec. al XVIII-lea spune şi ea că în piaţa din Las Cabezas se aflau doi lei mari, de piatră, dar lei se găseau - ni se spune - pe toată ruta spre templul lui Hercules din Cádiz. Vechii lei funerari sunt consideraţi de unii ca fenomen tipic al sculpturii iberice, dar ei sunt sculptaţi destul de nenantural, deoarece oamenii n-aveau prilejul de a vedea lei în natură; după cucerirea romană, când oamenii au început să vadă lei în luptele din arenă, lei de import, leii sculptaţi au dobândit o fizionomie mai realistă. Substratul iberic poate fi identificat cu uşurinţă în partea superioară a Guadalquivirului, unde predomină leul care ţine un cap de om sub piciorul anterior stâng, pe când, pe cursul inferior al fluviului, unde romanizarea a fost intensă, victima umană e înlocuită cu una animalieră (Beltrán Fortes 2000, p. 437). Leii funerari asociaţi cu capete umane au fost cercetaţi de Carmen Aranegui Gascó (2004), care a avut la dispoziţie 11 statui şi fragmente provenite din Jaén, Cuenca, Albacete şi Sevilla. Ele înfăţişează un bărbat culcat pe burtă, deasupra căruia se află un leu în picioare; leul îl apasă pe umeri cu labele anterioare, botul lui situându-se puţin deasupra capului de om; bărbatul are uneori capul ridicat şi ochii deschişi, alteori e întins pe plintă, părând că doarme; pare a fi un om în floarea vârstei, are păr des şi lung, mustaţă şi barbă bogată. Statuile pot fi diferenţiate după felul în care e prezentată figura umană aflată sub leu: când victima e trează şi are ochii deschişi, ar putea fi vorba despre un gladiator căzut, deci scena ar avea o semnificaţie funerară; când doarme, defunctul devine un tânăr frumos, iar leul pare protectorul lui psihopomp (Aranegui Gascó 2004, p. 7). Statui asemănătoare au fost descoperite şi în Etruria, în Dacia şi în Galoromania. Aranegui Gascó arată că de la mormintele iberice au dispărut sculpturile exterioare spre sfârşitul sec. al IV-lea înainte de Christos şi că ex-votos-urile anterioare deplinei romanizări nu 35 memoria ethnologica nr. 44 - 45 * iulie - decembrie 2012 ( An XII ) cunoşteau reprezentarea animalelor sălbatice. După cum se ştie, romanii au introdus leii în peisajul funerar începând cu anul 150 înainte de Christos, nu numai în Hispania, ci şi în unele regiuni ale Galiei, pe Rin şi pe Dunăre (ibid., p. 3). Leii iberici erau mai rigizi, pe când cei romani erau înfăţişaţi mai realist. Autoarea constată coexistenţa leilor iberici cu cei romanici, lucru dovedit nu numai de statui, ci şi de patere (fiale) şi de obiecte de ceramică din aceeaşi perioadă. Aranegui Gascó susţine că leul asociat cu capete umane “protege a los descendientes del que ha fallecido, transporta al difunto al más allá, ensalza la virtus de una familia y evoca la etnia de una minoría, probablemente norditálica, que en Provenza, Cuenca, Albacete, Jaen, Córdoba o Sevilla encontró la muerte lejos de su país” (2004, p. 225). În monografia-album Leones romanos en Hispania (1999), Inmaculada Pérez López include şi un catalog constând din 63 de piese, lei-gardieni de morminte şi de locuri mai importante din oraşe, descoperiţi în centrul şi mai ales în sudul Spaniei, cu deosebire de o parte şi de alta a Guadalquivirului Inferior. Doar doi lei, sculptaţi în Mérida, în “época augustea”, sunt statui din marmoră, ceea ce înseamnă că ei nu fac parte din categoria leilor funerari, ci a celor ornamentali. Autoarea susţine că leii romani din Hispania au avut ca model pe cei din Italia de Nord şi se remarcă prin următoarele caracteristici: sunt ciopliţi din piatră de var (“piedra caliza”) şi au coama de tip radial; în puţine cazuri sunt întinşi pe sol, în repaos, restul năpustindu-se cu partea an- terioară asupra unei victime: cap de om (în 10 din 63 de piese), dar, de cele mai multe ori, cap de berbec, de viţel sau cerb; de regulă, leii funerari sunt perechi, aşezaţi în cele două colţuri ale monumentului, în genul celui al familiei Stronnius, din Pompei, la care ne-am referit mai sus. Şi Pérez López constată că leii care ţin cu piciorul capete umane au fost descoperiţi în partea superioară a râului Guadalquivir (Arva, Peñaflor, Santaella, Obulco, Cortijo del Fraile, provincia Jaén, Cortijo de Recena, Torres, Ossigi, Albánchez de Úbeda, Salaria, Úbeda, Castulo). Leii cu vic- time animale sunt masaţi pe cursul mijlociu şi pe cel inferior al marelui râu (El Bosque, Cortijo de Roa La Bota, Villamartin-Bornos, Carissa Aurelia, Espera, Cappa, Nabrissa, Utrera şi altele; cf. harta, la p. 17; cf şi Beltrán Fortes/Baena del Alcázar 1996, p. 50-51; Ruiz Osuna 2010, p. 231). Sta- tuile lor sunt datate între sec. al II-lea înainte de Christos şi sec. al II-lea după Christos. Ele se datorează colonilor romani, care doreau să fie înmormântaţi ca strămoşii lor, introducând leii funerari în Spania, mai ales în localităţile urbane. Cea mai renumită necropolă cu lei funerari se găsea la Gades/Cádiz, localitate care a fost şi primul municipiu roman declarat în afara Peninsulei Italice. De notorietate se bucură aşa-numitul “león de la Zagardilla”, descoperit la Montemayor, o statuie din marmoră albă. Leul e în picioare, are coamă deasă, e feroce şi a fost realizat la Merida, în “época augustea”. Chiar dacă are oarecare asemănări cu leii funerari romani, fiind sculptat în piatră de var, pare să fi avut mai degrabă o funcţie decorativă (Rodero Pérez 2002-2003, p. 97-118). La Ostippo/Sevilla a fost descoperit un leu care se află deasupra unui bărbat trântit pe spate; se apreciază că ar fi vorba despre o luptă între cei doi, poate în arenă, scenă care a dobândit cu timpul un caracter funerar. Totuşi, chiar dacă are gura căscată, leul pare mai degrabă ocrotitorul omului (Ruiz Osuna 2009, p. 333-334 şi fig.). * Romanizarea regiunilor cucerite s-a făcut prin impunerea limbii, a educaţiei, a obiceiurilor şi credinţelor latine. În acest proces, ritul leilor funerari a îndeplinit un rol important. În perimetrul ţărilor romanice, Dacia e oarecum un caz aparte, deoarece e probabil ca ritul leilor funerari să fi durat mai puţin, adică să fi fost abandonat curând după părăsirea ei de către Aurelian şi slujbaşii săi. 36 memoria ethnologica nr. 44 - 45 * iulie - decembrie 2012 ( An XII ) Totuşi, cei aproximativ 170 de ani de stăpânire romană au fost suficienţi nu numai pentru a crea premisele apariţiei unei noi limbi, ci şi pentru a remodela cultura dacilor. În acest complex trebuie să precizăm că ritul leilor funerari a îmbogăţit şi împrospătat ceea ce s-ar putea numi “cultura leului” existentă înainte de cucerire (fenomen care a avut loc în condiţii similare şi la italici, la gali, la germani şi la iberici). Împământenirea riturilor e un proces complex şi are variante de la o regiune la alta şi de la o epocă la alta. Unii presupun că ritul leilor funerari ar fi putut pătrunde în Dacia prin intermediul cultelor orientale (Cibele, Mithra) şi înainte de cucerirea romană. Atestări ale lui avem însă doar din secolele al II-lea şi al III-lea, deci numai din perioada romană. Pe de altă parte rămâne deschisă chestiunea, dacă ritul în discuţie a fost practicat în regiunile cucerite exclusiv de colonişti sau a pătruns mai adânc în societatea vremii. Cuceririle nu sunt însă singura cale de împământenire a unor rituri. Acestea îşi pot face loc în cultura populară şi prin influenţa pe care o exercită o cultură asupra alteia, respectiv prin împrumuturi care rezultă din amestecul paşnic al etniilor şi al limbilor învecinate. În studiul de faţă a fost sugerată influenţa avută de vechii greci asupra etruscilor şi de aceştia asupra romanilor. Există însă şi împrumuturi culturale la mare distanţă: am menţionat existenţa cu totul neaşteptată a unor monumente, a căror origine se află la mii de kilometri distanţă de locul unde au fost descoperite, cum e celebrul Sepulcro de Pozo Moro, descoperit în Peninsula Iberică, dar de origine neohetită. Am amintit de asemenea câteva baze de altar descoperite la Alba Iulia şi la Drobeta, care înfăţişează doi lei înhămaţi, având limbile scoase, ca după un galop, iar între ei se află un bărbat sau un taur. Dacia oferă astfel paralele ale statuii colosale, descoperită la Dscherablus-Karkamiş, a unui zeu hetit. Leu descoperit la Potaissa, datează din perioada stăpânirii romane (ap. Salasan 2008, p. 101) 37 memoria ethnologica nr. 44 - 45 * iulie - decembrie 2012 ( An XII ) Leu descoperit la Potaissa, datează din perioada stăpânirii romane (ap. Salasan 2008, p. 101) Baza cu lei provine din sec. al II-lea şi se află la Muzeul Regional din Drobeta -Turnu Severin (ap. Florescu 1942, p. 41) 38 memoria ethnologica nr. 44 - 45 * iulie - decembrie 2012 ( An XII ) Bibliografie Akurgal 1941 = Akurgal, Ekrem: Griechische Reliefs des VI. Jahrhundetrs aus Lykien. Würzburg. Akurgal 1961 = Akurgal, Ekrem: Die Kunst Anatoliens von Homer bis Alexander. Berlin. Akurgal 1961 a = Akurgal, Ekrem: Die Kunst der Hethiter. Aufnahmen von Max Hirmer. München. Akurgal 1966 = Akurgal, Ekrem: Orient und Okzident. Die Geburt der griechischen Kunst. Baden-Baden. Almagro/García y Bellido 1947 = Almagro, Martín; García y Bellido, Antonio: Ars Hispaniae. Historia universal del arte Hispánico. I. Madrid. Ambrosio/Caro 1983 = D’Ambrosio, Antonio; De Caro, Stefano: Un impegno per Pompei. Fotopiano e documentazione della necropoli di Porta Nocera. Milano. Aranegui Gascó 2004 = Aranegui Gascó, Carmen: Leones funerarios romanos de época iberorromana. La serie asociada a cabezas humanas. În: Actas de la IV Reunión sobre escultura romana de Hispania. Lisboa, p. 213-227. Aranegui Gascó 2004a = Aranegui Gascó, Carmen: Le lion et la mort. La représentation du lion dans l’art Ibéro-romain. În: Cavalier 2004, p. 83-92. Arcelin 2004 = Arcelin, Patrice: La Tarasque de Noves, une expression des croyances celtiques dans la Provence Romanisée. În: Cavalier 2004, p. 49-60. Arcelin 2004a = Arcelin, Patrice: La Tarasque, une oeuvre funéraire près du Puech de Noves (Bouches-du-Rhône). În: Cavalier 2004, p. 41-48. Bărbulescu 1994 = Bărbulescu, Mihai: Potaissa. Studiu monografic. Turda. Bărbulescu 2003 = Bărbulescu, Mihai (coord.): Funeraria dacoromana. Arheologia funerară a Daciei Romane. Cluj-Napoca. Bărbulescu 2009 = Bărbulescu, Mihai: Signum originis. Religie, artă şi societate în Dacia Romană. Bucureşti. Beltrán Fortes/Baena del Alcázar 1996 = Beltrán Fortes, José; Baena del Alcázar, Luis: Arquitectura funeraria romana de la Colonia Salaria (Úbeda, Jaén). Sevilla. Bujor 1972 = Bujor, E.: Elemente arheologice de la Potaissa. În: Apulum 6, p. 183-208. Marini Calvani 1980 = Marini Calvani, Mirella: Leoni funerari in Italia. În: Bollettino d’arte LXV, nr. 6, p. 7-14. Cavalier 2004 = Cavalier, Odile; Aranegui Gascó, Carmen; Arcelin, Patrice; Beck, Françoise; Bémont, Colette; Coignard, Roland et Olivier; Deyts, Simone; Duceppe-Lamarre, Armelle; Gaggadis-Robin, Vassiliki; Gran-Aymerich, Jean; Lassalle, Victor; Saint Priest d’Urgel, Chantal de: La Tarasque de Noves. Réflexions sur un motif iconographique et sa postérité. Avignon. Ciongradi 2007 = Ciongradi, Carmen: Grabmonument und sozialer Status in Oberdakien. Cluj-Napoca. Ciongradi 2009 = Ciongradi, Carmen: Die römischen Steindenkmäler aus Alburnus Maior. Cluj-Napoca. 39 memoria ethnologica nr. 44 - 45 * iulie - decembrie 2012 ( An XII ) Contenau 1934 = Contenau, G.: La Civilisation des Hittites et des Mitanniens. Paris. Deyts 2004 = Deyts, Simone: La continuité du fauve androphage et celle du fauve zoophage dans la sculpture gallo-romaine. În: Cavalier 2004, p. 93-103. Deyts 2006 = Deyts, Simone: La décoration architectonique du mausolée de Faverolles. În: L’architecture funéraire monumentale: la Gaule dans l’Empire romain. Paris, p. 387-394. Espérandieu I, II, III, IV, V, VI, VII, VIII, IX, X, XI, XII, XIII, XIV = Espérandieu, Émile: Recueil général des bas-reliefs, statues et bustes de la Gaule Romaine. I. 1907, 21965; II. 1908 21965; III. 1910, 21965; IV. 1911, 21965; V. 1913, 21965; VI. 1915, 21965; VII. 1918, 21966; VIII. 1922; IX . 1925; X. 1928; XI. 1933; XII. 1947; XIII. 1949; XIV. 1955 (vol. XII-XIV alcătuite de Raymond Lantier). Espérandieu 1931 = Espérandieu, Émile: Recueil général des bas-reliefs et bustes de la Germanie Romaine. Complément du Recueil général des bas-reliefs, statues et bustes de la Gaule Romaine. Paris et Bruxelles. Florescu 1930 = Florescu, Gr.: I Monumenti funerari romani della “Dacia Superior”. În: Ephemeris Dacoromana. Annuario della Scuola Romena di Roma IV, Roma p. 72-148. Florescu 1942 = Florescu, Gr.: I monumenti funerari romani della Dacia Inferiore. (Biblioteca Muzeului Naţional de Antichităţi din Bucureşti I). Bucureşti. Florescu 1968 = Florescu, Radu: Ghid arheologic al Dobrogei. Bucureşti. Florescu/Daicoviciu/Roşu 1980 = Florescu, Radu; Daicoviciu, Hadrian; Roşu, Lucian: Dicţionar enciclopedic de artă veche a României. Bucureşti. Florescu/Miclea 1989 = Florescu, Radu; Miclea, Ion: Histria. Bucureşti. Folqués 1961 = Folqués, A. Ramos: La escultura ibérica de Elche (Alicante). În: Bersu, Gerhard; Dehn, Wolfgang (eds.): Bericht über den V. Internationalen Kongress für Vor- und Frühgeschichte Hamburg vom 24. bis 30. August 1958. Berlin, p. 691-694, il. 77-78. Gaggadis-Robin 2004 = Gaggadis-Robin, Vassiliki: Recherches sur les sphinges au crâne (ou à la tête coupée) dans l’art romain. À propos des mausolées de Fourches-Vieilles à Orange. În: Cavalier 2004, p. 104-116. García y Bellido 1971 = García y Bellido, Antonio: Iberische Kunst in Spanien. Mainz. Glodariu 1967 = Glodariu, I.: Lei funerari romani în Valea Sângiorgiului. În: Acta Musei Napocensis 4, 1967, p. 473-476. Gran-Aymerich 1992 = Gran-Aymerich, J. M.: Corpus vasorum antiquorum. France. Musée du Louvre. Paris. Gran-Aymerich 2004 = Gran-Aymerich, Jean: Le fauve carnassier dans l’art étrusque et son influence sur le premier art celtique. În: Cavalier 2004, p. 15-28. Hesberg 2006 = Hesberg, Henner von: Les modèles des édifices funéraires en Italie: leur message et leur réception. În: Moretti 2006, p. 11-39. Hesberg/Zanker 1987 = Hesberg, Henner von; Zanker, Paul (eds.): Römische Gräberstraßen. Selbstdarstellung - Status - Standard. München. Isac/Wollmann/Albu 1973 = Isac, D.; Wollmann, V.; Albu, I. P.: Monumente funerare reprezentând lei descoperite în judeţul Hunedoara. În: Sargeţia 10, p. 137-155. Mansuelli 1956 = Mansuelli, Guido A.: Leoni funerari emiliani. În: Mitteilungen des Deutschen Archaeologischen Instituts, Römische Abteilung. Bullettino dell’Istituto Archeologico Germanico, Sezione Romana 63, Heidelberg, p. 66-89. Marini Calvani 1980 = Marini Calvani, Mirella: Leoni funerari in Italia. În: Bollettino d’arte LXV, nr. 6, p. 7-14. 40 memoria ethnologica nr. 44 - 45 * iulie - decembrie 2012 ( An XII ) Moortgat 1967 = Moortgat, Anton: Die Kunst des Alten Mesopotamien. Die klassische Kunst Vorderasiens. Köln. Moretti 2006 = Moretti: L’architecure funéraire monumentale: la Gaule dans l’Empire Romain. Paris. Ortalli 1987 = Ortalli, Jacopo: La via dei sepolcri di Sarsina. Aspetti funzionali, formali e sociali. În: Hesberg/Zanker 1987, p. 155-182. Pérez López 1999 = Pérez López, Inmaculada: Leones romanos en Hispania. Madrid, Sevilla. Popa 1972 = Popa, Al.: Date noi cu privire la cultul lui Men şi Jupiter Ammon în Dacia Superioară. În: Apulum 6, p. 146-161. Protase 1960 = Protase, D.: Un nou tip de medalion funerar roman în Dacia. În: Studii şi cercetări de istorie veche 11/2, p. 323-331. Raddatz 1969 = Raddatz, Klaus: Die Schatzfunde der Iberischen Halbinsel vom Ende des dritten bis zur Mitte des ersten Jahrhunderts vor Chr. Geb. Untersuchungen zur hispanistischen Toreutik. 1. Text. 2. Tafeln. Berlin (Deutsches Archäologisches Institut, Abteilung Madrid Band 5). Renard 1947 = Renard, M.: Les têtes coupées d’Entremont. În: Latomus XVI, 1947, 2, p. 307-317. Renard II = Renard, M.: Des sculptures celtiques aux sculpture médiévales. Fauve an drophages. În: Latomus 1950, nr. 2, p. 277-193. Renard 1950 = Renard, M.: Sphinx ravisseuses et “têtes coupées”. În: Latomus T. IX, 1950, Fasc. 3, p. 303-310. Renard 1968 = Renard, Marcel: Sphinx à masque funéraire. În: Apulum VII/1, 1968, p. 273-305. Riemschneider 1954 = Riemschneider, Margarete: Die Welt der Hethiter. Stuttgart: Kilpper. Rodero Pérez 2002-2003 = Rodero Pérez, Santiago: Materiales decorativo- arquitectónicos del Museo Ulía. În: Anales de Arqueología Cordobesa 13-14, p. 97-118. Ruiz Osuna 2009 = Ruiz Osuna, Ana B.: Topografía y monumentalización funeraria en Baetica: Conventus Cordubensis y Astigytanus. Córdoba. Ruiz Osuna 2010 = Ruiz Osuna, Ana B.: Colonia Patricia, centro difusor de modelos. Topografía y monumentalización funerarias en Baetica. Córdoba. Scrinari 1972 = Scrinari, Valnea Santa Maria: Museo Archeologico di Aquilea. Catalogo delle sculture romane. Roma. Todisco 2002 = Todisco, Luigi: Scultura antica e reimpiego in Italia meridionale II. Puglia Basilicata. Bari. Tudor 1972 = Tudor, D.: Pietre gravate descoperite la Romula. În: Apulum 6, p. 209-229. Ţeposu-Marinescu 1982 = Ţeposu Marinescu, Lucia: Funerary Monuments in Dacia Superior and Dacia Porolissensis. B.A.R. International Series 128. Oxford. 41