memoria ethnologica nr. 44 - 45 *iulie - decembrie 2012 ( An XII ) APARIŢII EDITORIALE 259 memoria ethnologica nr. 44 - 45 *iulie - decembrie 2012 ( An XII ) ADINA HULUBAŞ Ion H. Ciubotaru, Ouăle de Paşti la români. Vechime, semnificaţii, implicaţii ritual - ceremoniale, Iaşi, Editura Presa Bună, 2012, 338 p. Tema obiceiurilor pascale, ce presupune analiza semnificaţiilor complexe adunate de-a lungul secolelor în practicile rituale adiacente, nu a mai fost investigată în profunzime la noi, tocmai din cauza dificultăţii sale. Multitudinea straturilor culturale care s-au derulat în istoria noastră, simbioza realizată în timp între credinţele creştine şi obiceiul anterior de a picta ouă, fluiditatea sensurilor pe care le primesc numeroasele ornamente închistrite pe ouă şi gradul ridicat de stilizare a lor sunt tot atâtea motive pentru care, până acum, specialiştii au evitat să trateze exhaustiv tematica ouălor de Paşti, la români. Aşa cum promite subtitlul lucrării, Ouăle de Paşti la români. Vechime, semnificaţii, implicaţii ritual - ceremoniale, semnate de profesorul Ion H. Ciubotaru, necunoscutele acestui ansamblu de obiceiuri sunt elucidate rând pe rând, cu ajutorul unei structuri logice, al unei bibliografii vaste şi al intuiţiei etnologice fine. Cuprinsul volumului revelează compoziţia argumentaţiei care foloseşte tehnica focalizării succesive, de la imaginea panoramică, la contexte specifice şi elemente particulare ale practicilor legate de simbolistica oului. După o retrospectivă bibliografică întinsă pe trei secole (care nu doar ia în consideraţie orice notă referitoare la acest obicei şi orice monografie sătească, ci şi atrage atenţia asupra erorilor comise, a plagiatului evident al unor lucrări şi asupra meritelor folclorice ale altora), autorul deschide investigaţia sa prin capitolul numit Mitologia oului, în care sunt valorificate date arheologice, istorice, de istoria artei şi, desigur, de antropologie culturală. Prin îngustarea cadrului următor se scoate în evidenţă Înţelesul legendelor în care apar trimiteri la ritul pascal. Dacă anterior simbolistica oului a fost discutată diacronic, pe canavaua întinsă a lumii, cea de a treia apropiere a planului urmăreşte Oul în mentalitatea tradiţională românească, în cadrul obiceiurilor calendaristice şi familiale, dar şi în alte contexte asupra cărora vom reveni. Redimensionările ritual - ceremoniale surprind imaginea centrală a întinsei teme etnologice, alături de Repere ale dăinuirii, capitole în care cititorul află totul despre tehnica încondeierii, despre motivele prezente pe ouă şi despre însemnătatea ouălor „muncite”. Concluziile nu se 260 memoria ethnologica nr. 44 - 45 *iulie - decembrie 2012 ( An XII ) limitează la a reveni asupra subiectului amplu, ci adaugă noi nuanţe şi profunzimi ale perspectivei pentru o limpezime şi mai mare a imaginii care a rămas difuză atâta vreme, în etnologia românească. În plus, volumul conţine rezumate în patru limbi de circulaţie internaţională, o bibliografie completă asupra temei în cauză, indice de motive ce pot fi găsite pe ouă, cu trimitere la albumul în care pot fi văzute, şi aproape 700 de fotografii cu ouă încondeiate, clasificate de autor după tipul ornamentelor, cu indicaţia zonelor de provenienţă şi, uneori, a numelor celor care le-au lucrat. Încă din introducere, Ion H. Ciubotaru atrage atenţia asupra legăturii organice dintre vopsirea ouălor şi obiceiul colindatului, care, înainte vreme constituia o datină de primăvară (până în secolul al IV-lea d. Chr. când Anul Nou a fost mutat de la 1 martie la 1 ianuarie). Ceea ce evidenţiază acest paralelism este „urarea de tip direct”, pe care savantul Petru Caraman a analizat-o în numeroase lucrări etnografice, dintre care menţionăm Colindatul la români, slavi şi la alte popoare. Întreaga carte semnată de Ion H. Ciubotaru se va axa, aşadar, pe conexiunile profunde dintre aceste două segmente ale culturii populare, dar va analiza şi alte înrudiri semantice care clarifică funcţia rituală a obiceiului. Primele două capitole se află într-o relaţie de complementaritate culturală, informaţiile mitologice universale fiind urmate de imaginarul autohton al legendelor despre Paşti şi ouă. Autorul elucidează legătura dintre ou şi speranţa regenerării de după moarte, prin invocarea riturilor funebre pentru copii, dar şi prin discutarea „oului de struţ”, ce apare ca decoraţiune mistică în bisericile din România, Europa vestică, Egipt şi Etiopia. Simbolistica oului este urmărită, de asemenea, în planul epicii populare (capitolul despre legende este anticipat, la nivelul genului literar, de basmele în care sufletul exterior are localizarea secretă într-un ou – sipet) şi al liricii culte (prin poezia lui Ion Barbu), dar şi al artei plastice, o dată cu invocarea operei lui Constantin Brâncuşi, pentru care forma ovulară s-a dovedit a fi o inspiraţie constantă. Ion H. Ciubotaru cuprinde, aşadar, atât planul etnografic, cât şi cel amplu, spiritual, al semnificaţiilor pe care le poartă oul ca simbol. Odată creat fundalul cultural, etnologul conduce analiza într-un plan specializat, prin descoperirea mentalităţii tradiţionale legate de ou, şi structurează discursul în subcapitolele: Repere calendaristice prepascale, Microcosmosul gospodăresc, Rituri agrare, Ciclul familial, Ipostaze ale colindatului, Înfrăţirea rituală şi Oul părăsit. În toate aceste paliere ale culturii tradiţionale, oul apare datorită încărcăturii sale magice, de protecţie a individului şi chiar a gospodăriei întregi. Încă de la începutul Postului Mare, homo religiosus se pune la adăpost de încercările grele ale regimului alimentar prin mâncarea unui ou, care, prin analogie magică, va face perioada de restricţii să fie uşoară precum oul. Cele mai multe implicaţii asupra destinului personal se regăsesc, însă, în ciclul obiceiurilor familiale, în cadrul cărora frecvenţa utilizării rituale a oului îl apropie pe acesta de funcţia simbolică a pomului, un alt element profund încărcat de energie fastă contagioasă, potrivit mentalităţii tradiţionale româneşti. La naştere, oul constituie un ingredient al scaldei de după botez, pentru a fi pruncul „sănătos şi întreg ca oul”. Dacă bolile îi pun viaţa în pericol, copilul este vândut simbolic pe fereastră pentru un ou, iar primii paşi sunt deprinşi în „urmărirea” unui ou fiert, al cărui consum are şi puterea de a desprinde psihologic pruncul de obiceiul suptului. Nu doar nunta din România se face în prezenţa de bun augur a oului ritual, ci şi în Franţa, Statele Unite ale Americii şi China, unde, după cum arată etnologul ieşean, ouăle sunt folosite pentru aducerea pe cale magică a peţitorilor. La Orhei, în Slovenia şi 261 memoria ethnologica nr. 44 - 45 *iulie - decembrie 2012 ( An XII ) Germania riturile nupţiale preliminare presupun un schimb de ouă pictate între tineri, ca semn sigur de căsătorie. Cunoscutul obicei ca mirii să mănânce dintr-un singur ou la nuntă este atestat şi la alte popoare, pe care autorul le menţionează. Riturile funebre fac din ouăle roşii atât un dar primiţial, cât şi un simbol apotropaic, care protejează integrarea dalbului de pribeag în lumea de dincolo. Pomenile îndătinate la sărbătorile ce au ca punct de referinţă calendaristic Paştele sunt, de asemenea, caracterizate de oferirea ouălor vopsite. În contextul venerării celor dispăruţi, autorul analizează şi obiceiul jocului de pomană şi îl relaţionează, printr-o bibliografie edificatoare, cu horele de la Nedei. Pe lângă puterea de a alunga răul prin simpla lor purtare în buzunar, ouăle roşii sunt folosite în medicina populară ca remediu împotriva fricii, a orbalţului, a durerilor de cap, năjitului, a durerilor de măsele, pentru tratarea albeţii, în caz de junghiuri şi ca pavăză împotriva Sântelor. Autorul remarcă faptul că în Ucraina şi Slovenia ouăle roşii pot vindeca hernia. Toate aceste funcţii terapeutice sunt subsumate simbolisticii întregului sau a integrităţii indistructibile a oului sfinţit, deci de două ori fortifiant în plan magic. Aceeaşi valoare face ca oul să consfinţească înfrăţirile rituale, alături de colaci, despre care profesorul Ciubotaru scrie în contextul „alianţei pe pâine”. Gospodăria şi vieţuitoarele din jurul ei sunt păzite prin utilizarea ouălor, încondeiate sau nu. De la îngroparea acestora în timpul construcţiei casei în gropile pentru furci, sub talpa de stejar a casei, în temelie, sub prag, la colţuri, în cuptor, în bătătură sau în grădini şi livezi, până la expunerea oului sub streaşină sau la poartă, pe o creangă de stejar şi aşezarea celui încondeiat în lada de zestre, toate gesturile vizează o securitate în plan magic, sub scutul simbolic al obiectului care întrupează perfecţiunea şi sacrul. Riturile agrare discutate de către autor au în centru punerea sub aceeaşi zodie favorabilă a boilor de la plug, a brazdelor, seminţelor folosite la semănat şi a snopilor. Tot binele gospodăriei îl vizează şi colindatul pascal, un obicei astăzi rar, dar cu o importantă valoare documentară. Vrăjile de natură agrară şi urările în care autorul identifică funcţia de omen sunt răsplătite cu ouă de către cei colindaţi, cum, de altfel, se solicită şi în practica Lazărului, a Tocăniţelor din Joia mare, sau a obiceiului numit Câţu mâţu. Descolindatul performat la Paşti evidenţiază tiparul cultural comun cu obiceiurile de iarnă, iar Joimăriţa cea ameninţătoare reprezintă, potrivit cercetătorului ieşean, „o divinitate psihopompă străveche” (p. 129). Obiceiul Vălăritului şi udatul de Paşti sau la Sfântul Gheorghe, analizate în relaţie cu ouăle de Paşti, constituie o altă contribuţie notabilă a volumului de faţă. Oul părăsit, despre care se discută la pagina 147, dar şi ulterior, într-un subcapitol distinct, constituie reversul puterii benefice şi atrage damnarea celui care îi provoacă „gestaţia”. Stilul evocator al întâmplării din 1980, când etnologul a fost martor la receptarea sătească a unui asemenea caz neobişnuit, este diferit de restul volumului şi aminteşte de abilitatea de a derula un film în mintea cititorului, valorificată cu virtuozitate în volumul Petru Caraman. Destinul cărturarului. Întâmplarea aduce un plus de veridicitate şi de vitalitate abordării ştiinţifice, prin conştientizarea receptorului asupra pregnanţei pe care credinţele româneşti o dovedesc peste veacuri. Prim-planul demonstraţiei, adică cel de-al patrulea capitol al cărţii, se împarte între temele Focul cel nou şi apa neîncepute, Vopsirea şi ornamentarea ouălor, Ciocnitul şi rostogolitul ouălor, Ouăle încondeiate şi colacii rituali. Cele două elemente primordiale, focul şi apa, definesc cultul strămoşilor ce sunt „primiţi” la fostele lor gospodării. Pentru cei vii, apa 262 memoria ethnologica nr. 44 - 45 *iulie - decembrie 2012 ( An XII ) purifică uneltele, animalele de tracţiune, casa, răspântiile şi drumurile. Autorul aşază în acelaşi context apotropaic şi augural, practica spălării pe faţă în dimineaţa de Paşti cu apă în care s-a aşezat un ban şi un ou roşu. Aceasta revine în atenţia cercetătorului şi în cadrul practicii vopsirii ouălor, performată după reguli stricte şi în momente specifice. Motivele de pe ouă, spune profesorul Ciubotaru sunt semne care oferă indicii despre „gândirea magico-mistică a celor de odinioară” (p. 171). Rostogolirea ouălor, cu puternice implicaţii thanatice, după cum s-a subliniat anterior în lucrare, este raportată acum la leagănele nelipsite de la horele satului, când încărcătura solară a sensului de mişcare influenţează pozitiv omul şi vegetaţia. Asemenea ouălor, pâinea este dată de-a dura pe câmp, iar la nuntă, colacul ritual se rostogoleşte de la masă la uşa cuscrilor mici, iar apoi de la uşă la sobă, în noua casă a miresei. Autorul îl invocă din nou pe Petru Caraman, care a demonstrat legătura dintre rostogolire şi legănat, ca mai apoi să facă trimitere la o altă practică internaţională pentru obiceiul de a rostogoli colaci şi ouă (nordul Franţei). Legătura dintre copturi şi ouăle încondeiate este extinsă prin discutarea practicii dispărute de a aşeza pe colaci diferite semne, cu vădit rol magic. Asemenea colacilor marcaţi cu simboluri stilizate, ouăle pictate trebuiau mâncate cu totul, adică inclusiv coaja, pentru ca urarea să devină realitate. Ultimul capitol al cărţii ar putea fi asemănat cu picturile fotografiate parţial, sub titlul Detaliu, fiindcă se opreşte asupra Realizării decorului de pe ouăle închistrite, a Ornamentelor, clasificării lor şi asupra Simbolurilor arhaice. După ce am avut ocazia de a privi pânza largă, cu fiecare element component al ei, autorul ne aduce sub lupă tuşele infinitezimale ce formează întregul. Modalitatea de gestionare a spaţiului de pe ou este analizată din punctul de vedere al cronologiei istorice, de altfel întregul volum subliniind elementele recente, în opoziţie cu tehnicile şi motivele străvechi. După ce sunt trecuţi în revistă folcloriştii care au operat clasificări ale ornamentelor, Ion H. Ciubotaru propune o împărţire nouă, în care cele trei tipuri de bază se împart, la rândul lor, în alte două sub-categorii. Există, aşadar, motive magice, care pot fi apotropaice sau urări, motive cultuale precreştine sau creştine şi motive exclusiv estetice, unele originare, altele golite de magism. Autorul atrage însă atenţia asupra transformării în timp a semnelor, care, de cele mai multe ori, trec din sfera simbolismului magic în cea estetică. Încadrarea motivelor trebuie să ţină cont, în consecinţă, de fluiditatea sensurilor. Ultimul subcapitol oferă, de altfel, o investigare inedită, o demonstraţie incitantă asupra felului cum trebuie analizate aceste „înscrisuri”, prin excursul asupra motivelor şarpelui, al broaştei, al coarnelor berbecului şi al căii rătăcite. Informaţiile care susţin investigaţia ştiinţifică vin atât dinspre arheologie şi etnografie, cât şi dinspre literatura populară. Cea din urmă furnizează informaţii complementare cu traseele despre calea rătăcită în poezia cântecelor ritual- ceremoniale, ceea ce conduce, aşa cum observă etnologul, la o dublă ghidare prin indicaţii (p. 212) pentru integrarea în lumea fără dor. Concluziile volumului fixează o vechime atestată de jumătate de mileniu pentru obiceiul de a picta ouăle la Paşti şi argumentează specificul românesc al abstractizării ridicate pe care o dovedesc numeroasele motive ce apar pe suprafaţa cojilor. Autorul identifică practica de a vinde ouă încondeiate drept una din cauzele pierderii motivelor arhaice, un alt efect al comercializării fiind împrumutarea de motive şi compoziţii din broderii şi ţesături tradiţionale pentru decorarea ouălor de Paşti. Trebuie, de asemenea, reţinut faptul că doar ouăle crude se încondeiau altădată, tocmai pentru a păstra şi transmite vitalitatea latentă a conţinutului. Rod al unei preocupări susţinute vreme de patruzeci de ani, cartea de faţă constituie un 263 memoria ethnologica nr. 44 - 45 *iulie - decembrie 2012 ( An XII ) 264 memoria ethnologica nr. 44 - 45 *iulie - decembrie 2012 ( An XII ) reper obligatoriu pentru studiul riturilor pascale şi nu numai. De acum înainte, nu vom putea vorbi despre riturile calendaristice şi cele familiale, despre cultul apei şi al focului, medicina populară sau despre practicile magice legate de construcţia caselor fără a pune la temelia consideraţiilor noastre volumul lui Ion H. Ciubotaru. În acelaşi timp, această apariţie editorială impresionantă va constitui şi pentru cercetătorii străini o preţioasă sursă de referinţă, menită să conducă la o justă evaluare a datinii din spaţiul carpato-danubiano-pontic. 265 memoria ethnologica nr. 44 - 45 *iulie - decembrie 2012 ( An XII ) ION TALOŞ Augustin Mocanu la 80 de ani Se întâmplă destul de rar ca un om să fie dăruit cu mai multe vocaţii în aceeaşi măsură. Augustin Mocanu e unul dintre acei fericiţi. S-a născut la 12 septembrie 1932 în Boju, jud. Cluj, a absolvit Şcoala Normală de Băieţi din Cluj (1953) şi Facultatea de Filologie a Universităţii V. Babeş (1957), unde s-a remarcat prin solide cunoştinţe şi prin curaj civic. A fost numit profesor de limba şi literatura română la nou-înfiinţatul liceu din Cehu Silvaniei, unde a slujit (cu o scurtă întrerupere, şi apoi, a fost şeful secţiei de învăţământ a raionului) până la pensionare, în 1997. Exact 40 de ani dăruiţi şcolii, aşa cum făcuseră renumiţii lui profesori de la Şcoala Normală de Băieţi din Cluj. Despre dăruirea cu care a servit şcoala stau mărturie preţuirea şi devotamentul foştilor lui elevi, dar aceasta e numai una din vocaţiile lui. Vocaţia de scriitor (nuvelă, poezie, reportaj) s-a bucurat de aprecierea criticii, care l-a apropiat de unii dintre marii noştri scriitori (Bogza, Coşbuc, Arghezi). Dar vocaţia în care şi-a dovedit deplinătatea talentului şi pe care o cunosc cel mai bine a fost cercetarea folclorului. La ea se va referi prezentul articol omagial. A. Mocanu mărturiseşte: “după câţiva ani [de la începerea activităţii didactice la Cehu Silvaniei] am descoperit creaţia orală a zonei, datorită informaţiilor culese de la elevi”. Prin urmare, el a făcut la Cehu ceea ce făcuseră Ion Micu Moldovan sau A. Viciu la Blaj ori A. Bârseanu la Braşov, adică cercetarea folclorului zonei a decurs firesc din activitatea la catedră. A surprins foarte curând una din trăsăturile esenţiale ale culturii populare a Codrului şi Sălajului şi a redactat lucrarea inedită Colindele şi colindatul în zona folclorică “De sub Codru” (1969). Primele lui colecţii de texte folclorice au fost tipărite în volume colective coordonate de alţii. În anul 2001 a publicat, la Zalău, sub nume propriu, împreună cu G. Croitoru, V. Mitre şi S. Pop, volumul Pe cel deal cu dorurile - folclor poetic din judeţele Maramureş şi Sălaj. După acest început valoros a urmat o frumoasă antologie a poeziei de dragoste intitulată “Floare de Rai”, titlu care trimite la colinda de stranie frumuseţe cunoscută sub titlul Mă luai-luai, caracteristică şi ea zonei sălăjene. Exigenţa, ca şi obligaţiile lui didactice, au întârziat apariţia cărţilor lui A. Mocanu, dar acest fapt are avantajul că ele au ieşit din pana unui cercetător experimentat, fără ezitări şi complexe. Sunt colecţii şi studii de folclor, monografii de localităţi (Boju, Nadiş) şi, bineînţeles, creaţie literară proprie, în total aproape 20 de volume. Articolul de faţă nu poate cuprinde toate meritele unui autor de talia lui A. Mocanu, ci doar pe cele mai proeminente. Opere de primă importanţă sunt cele dedicate Mioriţei: Colinda “Fata de maior” (Slobozia 2007) şi Colinde mioritice din zonele Codrului şi Sălajului (Baia Mare 2008). La aproape patru decenii de la apariţia monumentalei monografii a lui A. Fochi (1964) şi la un sfert de veac după tipologia colindei, alcătuită de M. Brătulescu (Colinda românească, 1981), A. Mocanu abordează cele două aspecte esenţiale ale variantelor 266 memoria ethnologica nr. 44 - 45 *iulie - decembrie 2012 ( An XII ) nord-ardelene ale Mioriţei: conflictul erotic dintre ciobani şi interdicţia prezenţei femeii la stână, aducând un substanţial spor de cunoaştere. Dacă Fochi şi Brătulescu aveau cunoştinţă de aproximativ 60 de variante ale Fetei de maior, la Mocanu aflăm de peste trei ori atâtea, adică 199 (din 113 localităţi). Autorul ştie că numai prin adunarea cât mai multor variante ale colindei “se va putea realiza o cercetare veritabilă” (p. 15). În raport cu A. Fochi şi M. Brătulescu, A. Mocanu lărgeşte şi precizează aria geografică a tipului, publicând variante din Chioar, Sălaj- Codru, Mănăştur-Huedin, Bistriţa-Năsăud, Haţeg şi Zarand. Totodată el aduce la zi informaţia cu privire la “viaţa actuală a colindei Fata de maior”. Cele 199 de variante sunt tipologizate de Mocanu mult mai precis decât o făcuse M. Brătulescu; aceasta stabilise un singur subtip al colindei mioritice fata de maior (36 C), pe când Mocanu găseşte patru sub-subtipuri; în primul dintre acestea (36 Ca), tânărul păstor ameninţat cu moartea încearcă să-şi răscumpere viaţa, oferind adversarilor lui în schimb: fluierul, sumanul, turma, bota, puşca etc., dar aceştia refuză oferta, cu explicaţia că şi ei au acele obiecte; în al doilea subtip (36 Cb), Fata de păstor substituie Fata de maior; al treilea (36 Cc) e reprezentat de Zâna ademenitoare/Sora Soarelui, iar al patrulea (36 Cd), de Uciderea fratelui. Multe dintre aceste variante sunt considerate de autor, cu temei, ca forme ale tendinţei “de contemporaneizare a conţinutului colindei“ (p. 28, 35), prin introducerea unor nuanţe noi în textul străvechi, cum ar fi: încercarea de răscumpărare a vieţii cu ajutorul obiectelor păstoreşti sau tendinţa de eliminare a interdicţiei femeii la stână. Prin cercetarea acestor aspecte, A. Mocanu pătrunde în laboratorul încă viu al Mioriţei şi contrazice argumentat pe cei care vorbesc despre resemnarea ciobanului mioritic. Luând sub lupă variabilitatea textelor, autorul constată că în zona Haţegului se întâlnesc variantele ardelene cu cele de la sud de Carpaţi, fenomen înlesnit de existenţa trecătorilor între cei doi versanţi ai lanţului muntos. Constatarea lui nu poate fi contrazisă; dimpotrivă, ea ar putea fi argumentată şi cu alte colinde, printre care colinda leului, originară din zona Hunedoarei, dar care a pătruns în spaţiul ciscarpatic. Observaţii deosebit de judicioase şi utile (termenii maior, respectiv maier, motivul sacrificiului ritual, motivele testamentului, poetica variantelor ş.a.) prilejuieşte lui A. Mocanu comparaţia între cele două capodopere ale folclorului românesc, Mioriţa şi Meşterul Manole. Cea de a doua carte menţionată mai sus e dedicată de A. Mocanu colindelor mioritice din zonele Codrului şi Sălajului. De data aceasta, autorul restrânge aria geografică a cercetării, dar lărgeşte tematica ei, adică aici sunt adunate toate variantele mioritice (nu numai cele ale Fetei de maior) din zona indicată în titlu. E vorba de 205 texte, dintre care doar 45 au fost cunoscute lui A. Fochi, celelalte 160 (78%) fiind înregistrate după apariţia lucrării acestuia. Şi aici contribuţia lui A. Mocanu impresionează datorită numărului mare de variante; totodată ea demonstrează indirect dezvoltarea remarcabilă a activităţii de culegere la noi. Autorul propune un proiect de editare şi clasificare a tuturor variantelor cunoscute în prezent ale cântecului mioarei - numărul lor pare că s-a dublat faţă de corpusul publicat de Fochi - şi susţine că abia după realizarea acestui proiect, “cercetarea tezaurului Mioriţei va intra într-o etapă nouă, superioară”; el arată că datoria cercetării este de a înregistra “noi texte mioritice”, “mai mult sau mai puţin diferite de cele înregistrate anterior”, chiar dacă prin aceasta nu s-ar obţine altceva decât atestarea colindei în noi localităţi pe hartă (p. 7-8). Nu comentarea sau interpretarea, ci adunarea, ordonarea şi editarea textelor este scopul declarat de autor, scop care, prin analizele realizate, a fost nu numai atins, ci şi substanţial depăşit. Tot atât de valoros e volumul Colinde româneşti (Zalău 2011), un corpus format din 267 memoria ethnologica nr. 44 - 45 *iulie - decembrie 2012 ( An XII ) 300 de colinde, oraţii şi mulţămite din zonele Sălajului şi Codrului; culese de autor sau preluate din colecţii, textele sunt clasificate după tipologia Brătulescu şi însoţite de valoroase informaţii cu privire la fenomenul colindatului şi la repertoriul colindelor din zona avută în vedere. Epică populară în versuri din zonele Codrului şi Sălajului (Baia Mare 2007), lucrare publicată în colaborare cu Pamfil Bilţiu, cuprinde 329 balade şi balade-colind din zona îndrăgită de autori, iar Folclor literar din zona Codrului (Baia Mare 2011), publicată în colaborare cu Ştefan Mariş, cuprinde 351 texte din domeniul poeziei rituale, al liricii, al baladei sau colindei, selectate din revista Memoria Etnologica. După pensionare, A. Mocanu s-a stabilit cu familia la Slobozia, unde a realizat, împreună cu C. Obrejan, volumul La fântâna lină. Colinde străvechi din Câmpia Soarelui (Slobozia 2009). Prin aceasta, A. Mocanu a dovedit acelaşi interes şi aceeaşi sensibilitate pentru creaţia orală din oricare regiune a ţării. Publicaţia stă mărturie de asemenea pentru prestigiul pe care şi l-a câştigat în scurtă vreme printre ialomiţeni. A. Mocanu şi-a legat numele de trei zone folclorice: Câmpia Ardealului, Codrul şi Sălajul, precum şi Câmpia Soarelui, prin cele două volume intitulate Cultura populară tradiţională. Studii şi articole, primul apărut (Zalău 2009), iar al doilea urmând să apară în curând. Sunt cuprinse aici cercetări de teren şi studii, unele inedite, altele reproduse după publicaţiile în care au apărut. Zona lui de origine, Câmpia Ardealului, e reprezentată prin studiile despre sărbătoarea Crăciunului, nunta şi căsătoria, înmormântarea, creşterea oilor şi a porcinelor. Din aria Codru - Valea Sălajului apar studii referitoare la colindat şi la Fata de maior, la baladele şi lirica zonei. Câmpia Soarelui, i-a prilejuit două studii, unul referitor la tinerii îndrăgostiţi în colindele din Ialomiţa, celălalt la formulele oralităţii în colindele din aceeaşi regiune. Colegi şi profesori de la Şcoala Normală de Băieţi din Cluj, personalităţi din Cehu Silvaniei sau din judeţul Sălaj îşi găsesc evocarea generoasă în volumul inedit. A. Mocanu a publicat într-un deceniu cât alţii într-o carieră întreagă. Studiile şi colecţiile lui reprezintă un solid punct de plecare pentru viitoare cercetări. Şi ce poate fi mai mângâietor pentru oricare dintre noi decât să ştim că munca noastră stă la temelia unor lucrări ale generaţiilor viitoare?! 268 memoria ethnologica nr. 44 - 45 *iulie - decembrie 2012 ( An XII ) Casă din zona Codru; foto: Felician Săteanu 269