memoria ethnologica nr. 42 - 43 *ianuarie - iunie 2012 ( An XII ) Colecţia VASILE ROŞCA Strigături satirice din Bârsana 1. Câtu-i Mara şi Iza Nu-i sat ca şi Bărsana, Nici fata ca şi mândra. Din Bârsana, 1966 2. Mândruţa d’in Bărsana Când îşi spală cămeşa Tulbură tătă Iza, Când îşi spală poalele Tulbură izvoarele. Din Bârsana, 1966 3. Leliţa d’in Valea Morii Rad’é barbă ca feciorii; Eu merém sara la ié, Ea-ş răd’é mustăţâle. Din Bârsana, 1966 Colecţia CORINA ISABELLA CSISZÁR Personaje supranaturale feminine din Maramureş Omul superstiţios se teme de orice: de uscat şi de ape, de văzduh şi de cer, de întuneric şi lumină, de zgomot şi linişte, el se teme chiar şi de un vis. (Plutarh) Sfântul Ioan Evanghelistul se mulţumea să le spună credincioşilor: Fiii mei, iubiţi-vă unii pe alţii. Şi cum i s-a reproşat că repetă acelaşi lucru, el a răspuns: Este povaţa lui Iisus Cristos; dacă o respectăm, facem tot ce ne porunceşte Cel de Sus. Şi cu toate acestea, superstiţia domneşte în sânul creştinismului, este cea care se alipeşte tuturor religiilor, domnia ei este eternă, secolele se scurg fără s-o slăbească şi timpul nu distruge sceptrul ei. Cele patru cauze – teama, ignoranţa, fanatismul şi orgoliul, vin să alimenteze superstiţia. Mitologia şi folclorul românesc încorporează numeroase poveşti şi legende ce au în centrul atenţiei fiinţe înzestrate cu puteri supranaturale, adesea personificate şi raportate la un anumit defect al omului. Personajele mitice feminine sunt forţe de provenienţă păgână, peste care s-au suprapus elemente creştine; bolile necunoscute, păcatul, teama de necunoscut, accidentele neobişnuite, fenomenele şi evenimentele care depăşesc cursul firesc al lucrurilor au fost atribuite demonilor, unor fiinţe supranaturale sau unor oameni care sunt în slujba acestora. Când vorbim despre fiinţele supranaturale, nu ne referim la fiinţele din basme despre care oamenii îşi dau seama că sunt pure fantezii. Personajele supranaturale sunt forţe de provenienţă păgână, peste care s-au suprapus elemente de origine creştină. Fata Pădurii Fata Pădurii, spirit mafelic, feminin, este considerat corespondentul diavolului. Are însă o situaţie ambiguă în raport cu diavolul, unii crezând ca aceasta este o reprezentare feminină a dracului. Puterea ei se exercită asupra celor mai slabi de înger 114 memoria ethnologica nr. 42 - 43 *ianuarie - iunie 2012 ( An XII ) şi fuge de semnele dumnezeieşti. De asemenea, Fata Pădurii li se arată celor care păcătuiesc, celor aflaţi în singurătate, în pădure, la stână, departe de casă, celor care-şi evocă în noapte iubita sau iubitul. De obicei, acţiunile ei vizează mai mult bărbaţii, mai rar femeile; singurătatea o apropie mai mult de sexul opus. Când un bărbat îşi aşteaptă iubita sau o cheamă prin semne prestabilite, Fata Pădurii ia chipul fetei aşteptate, răspunzând prin aceleaşi semne şi ieşindu-i feciorului în întâmpinare. Cel care a trecut prin această experienţă nefericită este frământat, zdrobit, i se suceşte gura, i se iau minţile. Cazurile în care Fata Pădurii se leagă de fete sunt mult mai rar întâlnite. Bărbaţii, în special ciobanii de la stâni, cuprinşi de dorul iubitei, devin victimele acestui personaj, care îi plimbă, fără a le face un rău vizibil. Pe moment, aceştia cad în mrejele Fetei Pădurii, se lasă purtaţi de aceasta, fără a realiza ce se petrece cu ei. Însă, după aceste experienţe, bărbaţii slăbesc şi devin palizi, o dovadă a legăturii lor cu spirite de altă natură, decât cea umană. Ciobanul nu mai are certitudinea că femeia cu care întreţine relaţii sexuale în spaţiul natural este o fiinţă umană. El are nevoie de o confirmare a identităţii femeii, ceea ce duce la o recunoaştere tardivă a erorii şi la pedepsirea tânărului. Verificarea este posibilă, fiindcă Fata Pădurii nu realizează o metamorfoză perfectă. Două sunt detaliile care permit identificarea corectă: spinarea concavă a celei care se pretinde iubita bărbatului şi copita de cal. De obicei, ciobanul face descoperirea târziu şi mai degrabă accidental, iar aflarea adevărului provoacă mânia şi pedeapsa demonului demascat.1 Fata Pădurii se leagă şi de oamenii liniştiţi, cu care încearcă să intre în vorbă şi dacă i se răspunde, aceasta ia minţile celui cu care a intrat în conversaţie. Fata Pădurii apare uneori în ipostaza de femeie singură, alteori apare în ipostaza de mamă. Când joacă rolul femeii singure, tinde să fure copiii femeilor pământene, care după ce erau regăsiţi, se îmbolnăveau şi de regulă nu trăiau mai mult de 7 ani. În ipostaza de mamă devotată, aceasta îşi poartă copiii înveliţi în părul ei lung. Îşi lasă copiii prin pădure, ciobanii care îi găsesc şi îi duc la stână sunt răsplătiţi, creşte producţia de lapte a oilor. Copiii Fetei Pădurii rezultă în urma relaţiilor sexuale pe care le are aceasta, fie cu tinerii pământeni, fie cu fiinţele demonice. Fata Pădurii reprezintă un personaj supranatural, o forţă telurică a naturii, o marcă a divinităţii capabilă se se 4. Mândra mé de harn’ică În poale să-mpt’edică Mărgând la beserică. Din Bârsana, 1966 5. Harn’ică-i n’evasta mé Că-nt-o lună face-o gubă Şi-nt-un an face-on suman. Din Bârsana, 1966 6. Săracu’ bărbatu’ mn’eu, Tăţ oamen’ii dzâc că-i rău, Numai eu îl văd că-i bun, Face fânu’ la Crăciun. Lângă brazd’e face foc Să-şi încălzască apa-n toc. Din Bârsana, 1966 7. Mândra mé s-o lăudat Că are pat împerinat Eu m-am dus şî l-am cătat Ş-am găsât pădut’i cu coarn’e Şî st’elniţă d’e feri Doamn’e. Din Bârsana, 1966 1 Constantin Eretescu, Fata Pădurii şi Omul Nopţii, Editura Compania, Bucureşti, 2007, pag. 63; 115 memoria ethnologica nr. 42 - 43 *ianuarie - iunie 2012 ( An XII ) 8. Păru’ mn’eu nu trebe tuns, Numa’ t’eptănat şî uns Cu unt rânced şî unsoare La pădut’i bună mâncare. Din Bârsana, 1966 9. Geoacă lelea şî d’esculţă Dacă n-are opt’incuţă. Opt’incuţăle-s pă bani, Cizmele la bocotan’i. Din Bârsana, 1966 10. Mândră nu t’e locomn’i La curaua cu bumbd’ii C-acia ţ-or si boii. Din Bârsana, 1966 11. Duce-m-aş păcurăraş D’i-ar si mândra vătăvaş. Da’ eu vara mărg în munt’e, N-are cin’e să sărut’e. Din Bârsana, 1966 metamorfozeze în orice moment, fie luând chipul fiinţelor terestre râvnite de cei tineri, fie având înfăţişări terifiante. Uneori se metamorfozează în pasăre, zburând ajutată de părul lung, care-i ajunge până la călcâie. Alteori este o femeie foarte înaltă, cu spatele din scoarţă de copac sau scobit ca o covată, cu îmbrăcăminte verde (prin urmare, de origine vegetală), cu dinţii albi, foarte lungi şi ascuţiţi. Alţii spun că ar fi de o frumuseţe rară, stranie, având obrazul foarte alb, uneori cel stâng este acoperit de păr, mâinile cu degete subţiri şi lungi, talia subţire şi înălţimea colosală. Este întâlnită în ipostaza femeii frumoase, cu glas puternic, care cântă şi deranjează feciorii din stâni. Dacă este abordată, nu răspunde, doar înşiră leacul tuturor animalelor. Alteori apare în portul popular specific zonei, fiind îmbrăcată cu gubă sau cu zadii izăneşti. În unele zone apare ca o sălbăticiune care nu a atins gradul de civilizaţie, fără veştminte şi desculţă, învăluită în păr. Vine şi pleacă într-un iureş. Alteori îşi construieşte culcuş din flori, pe lângă stâni. În acest caz, trebuie să i se amintească faptul că bărbatul vizat de ea are soţie şi copii. Fata Pădurii se temea de pieptene. Ciobanii o ameninţau ca să o pună pe fugă: Înt-o noapte tata dormind în colibă, o auzât un glas cântând de răsuna tătă pădurea. O ieşit afară să vadă, că el o gândit că-i Fata Pădurii. Şi-o văzut-o că avé păr lung, şi zbura. Şi l-o apucat spaima. Şi atunci şi-o adus aminte, i-o spus bătrânii că ié nu să teme de nimic numa’ de piaptăn. Atunci o spăriet-o: - Hai, mai aproape, că te-oi teptăna io pă tine! S-o spăriet şî o fugit. Dimineaţa când s-o sculat tata, pă prispa colibei era un pat de flori şi să vedea că o durnit acolo. Trebuie ameninţată şi cu foarfeca, de care ea se teme,2 fiind reprezentată cu păr lung, de care se ajută ca de aripi. Foarfeca reprezintă un obiect casnic asimilat crucii, ca simbol ambivalent, ce exprimă simultan ideea vieţii şi a morţii, este considerată element apotropaic. Când plouă cu soare, se zice că se piaptănă Fata Pădurii.3 Îşi face misterioasa apariţie, la stâne, în şezători, pe văile apelor spălând rufe, pe drumuri lăturalnice, în păduri. 2 Performer Ileana Drăguş, 70 ani, Onceşti, 2009; 3 Performer Oana Codrea, 14 ani, Hideaga, 1996; 116 memoria ethnologica nr. 42 - 43 *ianuarie - iunie 2012 ( An XII ) Ielele, Frumuşelele, Vântoasele, Rusaliile, Rusalcele, Milostivele, Dânsele Tot ca un rezultat al comportamentului spiritelor malefice este receptat vântul, în credinţele eoliene: Vânturile cele rele sunt nişte vânturi însoţite de duhuri necurate, de cele mai multe ori, de iele.(...) Se credea că ar fi fetele vitrege ale mamei vântului, stăpânite de duhuri necurate, care aduc relele peste oameni, mai ales în ceasul rău. 4 Aceste reprezentări ale vântului sunt asemănate Fetei Pădurii, doar că ele se însoţesc în grupuri de 3, 7 sau 9. Aceste personaje poartă diferite denumiri – Iele, Frumuşele, Vântoase, Milostive, Rusalii, Rusalce, Dânsele - deoarece credinţa populară subliniază faptul că zânele nu trebuie chemate pe nume, ci numele trebuie înlocuit cu un alt termen convenţional, un eufemism, cunoscut de toţi. Se evita astfel invocarea personajului de temut. Aceste reprezentări feminine le fac rău bărbaţilor, sunt iuţi, rămânând în urmă doar răul comis de acestea, doar lucrarea lor cea rea. Ele au puteri supranaturale, îşi fac apariţia noaptea, în locuri retrase, pustii, în păduri, pe câmpii. Ele apar din primăvară, până în toamnă. Sunt îmbrăcate sumar, mereu vesele şi zglobii, râd şi sunt foarte seducătoare. Sunt reprezentări feminine, des întâlnite în mitologia românească, cărora nu li se poate realiza un profil bine definit, deoarece reprezentările acestora sunt numeroase. Se presupune că ar avea calităţile unor Nimfe, Naiade, Sirene şi Dryade, sunt fiinţe telurice, eterice sau acvatice, apar la lumina lunii, învârtind hora, în locuri retrase, în poieni, în aer, pe malurile apelor, la răscruci. Uneori au trup, alteori sunt fiinţe imateriale, iluzorii, frumoase, voluptoase şi zburdalnice. Se scaldă în izvoare, îmbrăcate în alb, ademenind ciobanii tineri şi voinici. Mai demult apăreau noaptea, în drumuri sau în uliţi părăsite, un fel de lumini. Şi le zicea Milostivele, care de multe ori, văzându-le, intra în tineret frica de a nu umbla noaptea cu fiecine şi fieoriunde. Erau un fel de vedenie a fricii. Or vini şi te-or duce cu ele, te-or lua.5 Pe Valea Izei, Frumuşelele sunt un fel de zâne de primăvară care joacă atunci când se fac vârteje de vânt. Dacă se supără pe cineva, îl pot orbi pe cel ce le încurcă dansul, sau îl pocesc, îi paralizează un membru al corpului. Dacă le lauzi, sunt aducătoare de noroc, îţi vorbesc şi te binecuvântează. Există şi credinţa că, acela care le vede învârtind hora 4 Antoaneta Olteanu, Şcoala de solomonie, Editura Paideia, Bucureşti, 1999, pag. 431, 435; 5 Performer Ioan Godja Ou, Văleni, 90 ani, 2009 12. Măi şi măi... Că nime-n lume nu să-nşală Ca femeia pângă oală, Că ié mest’ică-n rântaş Şî horé cât’ilinaş Ţură măi,... Mutu’ mere, mutu zin’e Şî mânâncă ce rămâne Măi şi măi... Din Bârsana, 1966 13. Măi şi măi... Pântru mândra d’in Bărsana Ş-asară m-o bătut mama, M-o legat şî m-o bătut Di ce-am şezut cu ié mult. Ţură, hop,... Din Bârsana, 1966 14. Măi şî măi... Dâsam dzău dumn’ezăresc Că cu mândru nu grăiesc, Da’ dracu-i mare şî mă-nşală Şi grăiesc cu mândru iară... Din Bârsana, 1966 15. Ai, ţură,... Că m-am însurat şî eu bat, M-am trezât cu hâda în pat. 117 memoria ethnologica nr. 42 - 43 *ianuarie - iunie 2012 ( An XII ) Zină ,drace, ié-o-n cârcă Că la noapt’é mă mănâncă. Ţura,... Din Bârsana, 1966 16. Ai, când aud on cet’eraş Las oile pă imaş Şî caprele-n Săcătură, Şî lalele după gură. Din Bârsana, 1966 Oraţii de nuntă din Bârsana Strigătură la miri 17. Ei, hai şî iară hai; Eu ţâp boabe d’e argint P-aiesta mn’ire cinstit; Eu ţâp boabe-ngăurit’e P-asta mn’ireasă cinstită; Eu ţâp boabe d’e năroc Prind’e-le măi, mn’ire-n clop. Eu ţâp boabe de tigneală, Prind’e-le mireasă-n poală. Ei, hai şî iară hai,... Eu ţâp grâu, nu ţâp ovăs, Mn’ireasa-i d’in n’eam ales, Mn’irele-i cu păru’ creţ; Eu ţâp grâu, nu ţâp săcară Mn’ireasa mn’ii Dansul ielelor; foto: Felician SĂTEANU este aspru pedepsit. Îndrăzneţul care le-a privit în timpul dansului este atras într-un vârtej nebun. Ielele dansează în jurul său, de trei ori, până acesta leşină. Locul, unde întind Ielele jocul, rămâne ars. Iarba creşte la loc, într-o culoare mai închisă şi este ocolită de animalele ieşite la păscut.6 Cei ce lucrează de Rusalii sunt ridicaţi de către Rusalce în vârtejuri ameţitoare şi sunt smintiţi de către acestea. Se crede că ele sunt fiicele lui Rusalim Împărat şi îi urăsc pe cei care au trecut la creştinism. Sunt spirite sau genii ale aerului, mici ca dimensiune, încântătoare, capricioase, plutitoare, vaporoase şi periculoase. Simbolizează forţele htoniene şi nocturne care stârnesc spaime de moarte, mai cu seamă în rândul adolescenţilor. Simbolizează forţele inconştiente ale dorinţei, metamorfozate în imagini seducătoare, a căror atracţie atotputernică tinde să inhibe controlul de sine.7 Marţi Seara, Marţolea S-a moştenit în popor o tradiţie ancestrală grefată pe ignoranţă şi pe teama de fenomele naturii, şi anume, credinţa în sărbătorile băbeşti, care impune interdicţii în unele zile ale săptămânii. Rezultând din sincretismul unor credinţe religioase 6 Performer Ileana Drăguş, 73 ani, Onceşti, 2012; 7 Jean Chevalier, Alain Gherbrant, Dicţionar de simboluri, volumul II, Editura Artemis, Bucureşti, 1995, pag. 18; 118 memoria ethnologica nr. 42 - 43 *ianuarie - iunie 2012 ( An XII ) străvechi, aceste sărbători erau în afara celor propagate de creştinism şi erau respectate cu stricteţe, în special de către femeile leneşe, căsătorite sau de către bătrânele satului, care depănau diferite întâmplări din zilele cu prilej. Se credea că spiritele ce denumesc zilele săptămânii erau forţe de temut, mai ales pentru cei care au făcut ceva nepermis, în noaptea care precede ziua de sărbătoare, şi despre care se consideră că aparţine spiritului zilei respective. Cel mai de temut personaj este Marţolea, (Marţi - Seara, Marţole, Marseara), pe care puţini susţin că au văzut-o, deoarece umblă doar noaptea. Cei care relatează despre ea spun că ar fi o babă slută şi răutăcioasă, sub forma unei clăi, cu faţă prelungă, cu gubă de cuie şi picioare de cal. Reprezintă o entitate demonică, mitologică, care trăieşte în munţi şi coboară marţi seara pe la casele oamenilor, pentru a verifica dacă i-a fost respectat obiceiul. Marţi seara exista interdicţia, mai ales pentru femeile căsătorite de a nu lucra, nu se fierbea, nu se spălau haine, nu se cocea pâine în cuptor, nu se torcea, nu se depăna, nu era voie să te piepteni, să mături după ora 7 seara, nu se ieşea seara din casă. Dacă Marţolea găseşte vreo uşă deschisă, intră în casă, dacă uşa e zăvorâtă, încearcă să pătrundă prin diferite tertipuri. Un bătrân povestea că o vecină a fost chemată până afară de cineva şi că, a doua zi, avea urme de copite de cal, pe spate şi pe piept. 8 O dată ce reuşea să pătrundă în casă, se oferea să ajute la treburile casnice, astfel, având ocazia să aplice pedepse celor ce nu-i respectau ziua. Dacă spălai haine, venea să te opărească, dacă făceai pâine, îţi ardea mâinile, dacă torceai, te sufoca, dacă lucrai orice fel de lucru, îţi înstrâmba gura. Nu se lăsau singuri copiii în leagăn, fără a li se pune alături elemente cu rol apotropaic: usturoi, busuioc, grâu şi mătura întoarsă. Se crede că lăsat singur, copilul ar putea fi furat de către Marţole. Marţolea îşi exercita puterea asupra fiinţelor neputincioase: copii mici şi femei lăhuze. Femeia lăhuză nu are voie să scoată timp de 40 de zile de la naştere - când i se citeşte molidva - apă de la fântână, deoarece este considerată vulnerabilă şi uşor ar putea cădea sub influenţa Marţolei. Ciupa în care a fost îmbăiat copilul nu se aruncă seara afară, ca să nu vină Marţolea. Nu se întind scutecele copilului afară, după asfinţitul soarelui, ca să nu le fure şi să le spurce Marţolea9. În legendele despre Fata Pădurii, confuzia cu Marţolea este facilitată de caracterul demonic al ambelor reprezentări, cu toate că acţiunile lor sunt distincte şi inconfundabile. (...) În 8 Performer Ioan Drăguş, 84 ani, 1991, Onceşti; 9 Performer Maria Rednic, 69 ani, Onceşti, 2012; domn’işoară, Mn’irele floare de vară. Ei, hai şî iară hai,... Eu ţâp grâu, nu ţâp n’e- ghină, Mn’irele-i violă plină, Mn’iresuca-i ca ş-o dzână, Ca şî dzâna mărilor Dragost’ea feciorilor. Tăţ feciorii-s supăraţ Când o văd cu el d’e braţ. Mândră-i a noastă mn’ireasă Tomna-i ca o-mpărăt’easă Mn’irele-i frumos şî ‘nalt Ca on fecior de-mpărat. Ei, hai guriţă, hai,... Şî stegariului năroc Că nu ţân’e st’eagu-n loc; Şî druşt’elor năroc bun, Că nici ele nu-s d’in drum. Naşâlor bucurie, Tăt nănaşi, mereu să sie. Hai, hai, hai şî iară hai,... Năroc şî la muzâcant Că mn’i-a dzâce d’e giucat. Din Bârsana, 1966 Strigătură la găină 18. Ei, hai şî iară hai Fă, cet’eraş, cum îi ştii Şî-m dzî glasul găin’ii. Frunduliţă, foi d’e fag, Suitu-m-am sus pă prag, Ca să vadă tăţ nuntaşî, Cum duc daru’ la nănaşî Ei, hai şî iară hai,... Şî d’i-aicia m-am porn’it La nănaşu’ cel vest’‘it; 119 memoria ethnologica nr. 42 - 43 *ianuarie - iunie 2012 ( An XII ) Şî de-aicia fac plecare La nănaşu’ cel mai mare. Ei, faceţ loc că şî io viu Cu batista pusă-n brâu, Tăt p-aici pântre nuntaş Cu găina la nănaş, Ei, hai şî iară hai. Bună sara, nănaş mare, Eu îs o fată lucrătoare, Ş-am zin’it la dumăta Şî ţ-am adus găina. Ei, hai şî iară hai,... Găina-i mândru gătată Şî n-oi da-o fără plată, Găina mândru-i tomn’ită Şî n-oi da-o neplăt’ită. Hai, hai, nănaşu’ mn’i-i tare-avut, Da-m’ni-a pă găină mult. Nănaş cu avere multă, Dă-mi pă găină o sută. Că numa’ struţu’ d’i pă ié, Douăzăci d’e lei plăté. Da-pi ié, cum îi gătată, Ar plăt’i o sut-o dată; D-api ié cum îi tomn’ită, Nici cu suta nu-i plăt’ită. Ai, găina ţî cât o cioară, Tu cei bani, să-ţi cumperi moară. Ei, hai, guriţă, hai... Gătată-i bugăt de bin’e, Poat’e-o vidé orişîcin’e, Numa’ vrei să mă huleşti Că n-ai ban’i să mi-o plăt’eşt’i. Dacă n-ai un gtiţăraş, D’i-p-ce t’e duc d’e nănaş. Hai, hai, şî iară hai, Găina ţî cât o sarcă, Tu cei ban’i să cumperi vacă. - Găina-i cât on truşcoi, Numai nu-ţ mânca-o voi. Că m-oi fa mai cătă şpori Şî li-oi da-o la feciori. Că dacă le-oi da găină, culegerea de texte folclorice Izvorul fermecat, Pamfil Bilţiu prezintă legende în care Marţolea preia trăsături definitorii ale Fetei Pădurii: Dacă ai umblat după o fată şi ai iubit-o, Marţolea ţi se suie în cârcă şi câinii toţi o muşcau de picioare.10 Marţolea îşi făcea apariţia şi în şezătoare. Când am fo’ fecior, umblam cu doi pretini în şezătoare, pă uliţa Ţâgănească. Uliţa era tare îngustă şi tinoasă. Nu putéu mere alături câte tri. La şezătoare sus erau fete sărace, da’ mândre. Înt-o marţ sară, ne-am dus tăţ tri în şezătoare. Io am mărs în faţă cu un pretin, celălalt fecior o mărs în spate. Cela din spate am auzât că respiră greu. L-am strâgat da’ n-o răspuns, tăt o gâfâit. Ducé în spate o namilă hâdă de femeie, cum n-o văzut veci. El şi-o dat seama că-i Marţolea, că era 12 noaptea. Noi am strâgat: - Măi, Pă, dă-mi funia şî foarfeca! Marţolea s-o spărie şî o fugit. Omu’ s-o eliberat şi era galbân la obraz şi trudit.11 Sfânta Vineri Zi cu prilej este şi vinerea, ca rămăşiţă dintr-un cult străvechi, această zi reprezintă adaptarea locală a zeiţei fecundităţii, Venera. Vinerea se încheiau practicile magice începute luni şi continuate miercuri, toate aceste trei zile fiind prielnice practicilor divinatorii şi actelor de magie albă sau neagră.12 Patroana zilei de vineri, în calendarul popular, este Sfânta Vineri care reprezintă un personaj ambivalent, o entitate justiţiară şi demonică cu conotaţii malefice sau o divinitate fastă, având conotaţii pozitive. În ipostaza ei benefică, Sfânta Vineri contrastează cu Marţolea, babă slută şi rea, şi cu Fata Pădurii, femeie cu copite de cal, fiind imaginată de săteni ca o fiinţă frumoasă, mare şi sfântă, în persoana căreia s-au amalgamat trăsăturile unei vechi divinităţi a naturii şi care a preluat elemente din cultul Maicii Domnului şi ale Sfintei Paraschiva. Această fiinţă divină îndeplinea anumite dorinţe, cui i se ruga, dar îi şi pedepsea pe aceia care nu-i cinsteau ziua şi lucrau unele lucruri oprite. Sfânta Vineri în ipostaza malefică este întruchipată într- o văduvă, foarte bătrână, uscăţivă, rea şi năpăstoasă, care bântuie casele oamenilor începând de joi seara şi îi pedepseşte pe 10 Constantin Eretescu, op. cit., pag. 52; 11 Performer Ioan Drăguş, 84 ani, Onceşti, 1991; 12 Ivan Evseev, op. cit., pag. 435; 120 memoria ethnologica nr. 42 - 43 *ianuarie - iunie 2012 ( An XII ) cei care nu-i respectă sărbătoarea.13 Numită şi ziua crucii, zi în care a fost răstignit Iisus Hristos pe cruce, există anumite interdicţii. În ziua de vineri şi mai ales în cele 12 mari vineri de peste an, Sfânta Vineri îi pedepseşte pe cei care lucrează. Era interzis să torci, să coci pâine, să coşi, să te speli pe cap, să cânţi, să mături, să construieşti case, deoarece se crede că tot ce s-a înfăptuit în această zi va lua foc şi cei care le-au făcut se îmbolnăvesc grav sau dau peste necazuri. Vinerea este considerată o zi nefastă, în care fiecare tip de muncă întreprins este sortit eşecului. Vinerea există interdicţia de a pune oalele la fiert. Un gest apotropaic împotriva acestui personaj malefic îl reprezenta întoarcerea oalelor cu gura în jos, deoarece se crede că Sfânta Vineri are putere magică doar asupra veselei aflată în poziţie firească. (Continuare în numerele următoare) M-or suci d’in mână-n mână. Hai, înt’ind’e nănaşu’ mâna, Că io vreu să-ţi dau găina, Că-i găina tare gré Şî mă dor mânurile. Hai, ia, uitaţ la nănaşu’ Cum să ţâpă ca uliu’, Să ţâpă după găină Să mn’i-o apuce d’in mână. Da’, nănaşule, nu gând’i că-i mânca Şî nu-i plăt’i. (Se dă găina) Din Bârsana, 1966 19. - Hei, bin’e-m pare c-am scăpat Şî găină, ni, v-am dat. Că nici îi fiartă, nici îi friptă, Numa’ cât îi opărită, Nici îi friptă, nici îi fiartă, Numa’ cât îi scălmânată. Pădurile-o fost oprit’e, N-am avut lemn’e pălit’e, Pădurile o fo d’epart’e, N-am avut lemn’e uscat’e. Pădurarii-s oamin’i răi Şî să dau după femei. Pântr-o rumea d’e teşâtură, O cerut la min’e gură. Din Bârsana, 1966 13 Performer Ileana Drăguş, 73 ani, Onceşti, 2012. 121