memoria ethnologica nr. 42 - 43 *ianuarie - iunie 2012 ( An XII ) măi, La holdă mândră de grâu, măi, Mă dusăi pă lângă râu. Secerai cât secerai, mă, Văzui soare răsărind, măi, Şi soacre cu prânz venind, măi. Numa-a a mé soacră nu vine, Numa-a a mé soacră nu vine, Gândeşti că n-are la cine. Secerai pân-la ujină, Secerai pân-la ujină, Mă dusăi şi eu la cină. Într-un casă, nu-ntru bine, Într-un casă, nu-ntru bine, Zâce soacră cătă mine: Gata-i cina de cinat, măi, Gata-i cina de cinat, măi, De-ai gătat de secerat, măi? De la Anuca Filip, 53 ani, Suciu de Jos, 2009 Colecţia AUGUSTIN MOCANU Paştile copilăriei - simplă evocare - După marile sărbători de la răscrucea anilor: Crăciunul, Anul Nou, Boboteaza, vreme de vreo două luni, în lumea satului patriarhal, preocuparea principală a tuturor membrilor comunităţii se îndrepta către nunţile şi logodnele care umpleau perioada câşlegilor de iarnă. O dată cu intrarea în Postul Sfintelor Paşti, eveniment calendaristic care se petrecea mereu cam pe la sfârşitul lunii februarie sau începutul lunii martie, preocupările spirituale şi gospodăreşti destinate întâmpinării marii Sărbători a Învierii Domnului, treceau pe primul loc, fiind sporite şi de schimbările importante petrecute în sânul naturii, datorită sosirii primăverii. Primul eveniment deosebit al etapei era lăsatul sec pentru Postul Sfintelor Paşti, ultima duminică de dinaintea postului, când în satul nostru, gospodina fiecărei familii făcea plăcinte din făină albă de grâu. Aceasta constituia mâncarea tradiţională specială a momentului, care era consumată de membrii familiei, pe tot cuprinsul acelei zile. Feciorii holtei şi fetele mari, împreună cu unele perechi de tineri recent căsătoriţi organizau petreceri cu joc. Din prima zi a postului, oamenii trebuiau să respecte o serie de norme cerute de biserică. Astfel: nu se mai puteau face nunţi şi nici alte petreceri, jocul tineretului, obişnuit în duminici şi sărbă- tori, se oprea până în a doua zi de Paşti, se cerea respectarea unor restricţii alimentare pentru persoanele mature şi sănătoase; numai bolnavii, copiii şi bătrânii aveau anumite îngăduinţe de protecţie. Credem că e potrivit să notăm aici numele câtorva mâncări specifice pentru perioada Postului Mare: tăiţei în moare, mămăligă acră (preparată cu borş de casă în loc de apă), zeamă de prune uscate, tăiţei sau razalăi în apă (supă de legume de post), grăunţe de cucuruzi fierte, fasole frecată (pastă), zeamă de fasole înăcrită cu borş, cocoşi (floricele) etc. Latura distractivă şi zgomotoasă a vieţii era lăsată de-o parte şi pe primul loc trecea preocuparea pentru spiritualitate. De 136 memoria ethnologica nr. 42 - 43 *ianuarie - iunie 2012 ( An XII ) la Sâmbăta Sf. Teodor şi până la Sâmbăta lui Lazăr, în fiecare zi de sâmbătă se făcea pomenirea morţilor, care s-au săvârşit în anul precedent. Pentru pomenire, familiile duceau la biserică prescuri şi lumânări. După obiceiul locului, la Boju în judeţul Cluj, în Joia Mare avea loc sărbătoarea zilei morţilor. În cadrul acesteia, pentru fiecare decedat în cursul anului trecut se pregătea câte un pom - pomul mortului - asemenea celui făcut cu prilejul înmormântării. Pomurile se duceau la biserică, unde preotul le sfinţea. La utrenia din Joia Mare, în spaţiul părţii bărbăteşti a bisericii erau aşezate în rând atâtea pomuri, câţi săteni au plecat în anul scurs, de la Paştile anterioare. Pomurile erau încărcate cu daruri care se puneau de sufletele celor pomeniţi, adică: pâine rituală (colăcei, covrigi, pomeni în formă de cruce şi o prescură înfăţişând o scăriţă cu trei fuştei, rezemată de pom), diferite dulciuri (pişcoturi, turte colorate, bomboane), fructe (mere, prune uscate, nuci), serpentine de floricele înşirate pe aţă, ouă roşii (fiindcă sunt aproape Sfintele Paşti), obiecte cu funcţii mogico- rituale necesare mortului în cealaltă lume (o farfurie, o cană, o lingură, o ştergură, toate noi) şi o lumânare (ca omul să nu se rătăcească în calea lui din lumea cealaltă). După slujbă pomurile rămâneau la biserică şi erau împărţite între slujitorii acestei insti- tuţii, astfel: din şase, preotul lua trei, diacul două şi fătul unu. Din pâinea rituală, fătul tăia bucăţele şi le împărţea celor prezenţi în biserică şi săracilor, dacă se nimerea să fie prezenţi acolo; uneori erau chemaţi anume. Fiindcă mai sus am vorbit de ziua morţilor, menţionăm că de prin 1975-1980, bojenii plecaţi la lucru în mediul urban au adus în sat obiceiul occidental de a organiza la 1 noiembrie luminaţie, pentru morţi. În zilele anterioare se aranjau mormintele, se făcea curăţenie în jur şi, eventual, se plantau flori perene pentru primăvara viitoare. La 1 noiembrie, către seară, oamenii mergeau la cimitir ducând flori şi lumânări. Unii mai duceau pâine rituală, cozonac sau prăjituri şi băutură, ţuică sau vin, pentru a le da ca pomană de sufletele morţilor. Nu ştiu ce atitudine oficială a avut Biserica Ortodoxa Română faţă de acest obicei împrumutat, dar am observat că unii preoţi au respectat orientarea credincioşilor şi au participat la luminaţie alături de enoriaşi, urmând ca în prima sâmbătă a lunii, să facă şi obişnuitele pomeniri ocazionate de Moşii de toamnă. În întreaga perioadă a postului, ca în toată viaţa familiei, femeile - soţii, mame şi gospodine în acelaşi timp - aveau un rol foarte important. Ele îşi îndrumau copiii cum să se comporte în timpul postului; asigurau prepararea unei hrane adecvate familiei, ţinând seamă de vârsta şi starea sănătăţii fiecăruia; pregăteau pâinea rituală, lumânările, ştergările etc. pentru pomenirea Colecţia IRINA BENZAR Folclor ucrainean Oraţie la nuntă 54. Dala meni mama corovu, Na moiu bidnu holovu. Corovu ba paste doiete, A meni a ba hlobti liubete Prohnalam corovu do berovu A sama sa vernula do domu A corovu vovti izili A ia prisla sama do domu. De la Ileana Biro, 67 ani, Remeţi, 2009 137 memoria ethnologica nr. 42 - 43 *ianuarie - iunie 2012 ( An XII ) Colecţia CORINA IOANA BODEA Hori din Ţara Lăpuşului 55. Mn’i-o urât badea, casa, Nu-i bai. Lasă-l, lasă-l, s-o urască, Nu-i bai. Numa’ să n-o jbăduiască, Nu-i bai. C-am strâcat st’icu’ de grâu, Nu-i bai. Ş-ai vinit, ş-a si târzâu, Nu-i bai. Ş-ai strâcat st’icu’ de iarbă, Nu-i bai. Ş-ai vinit şî ţ-aş si dragă, Nu-i bai. De la Măriuca Benedec, 61 ani, Lăpuşul Românesc, 2009 56. Bade, de dragostea noastră, O-nflorit un pom în coastă. O-nflorit şi s-o uscat, C-o crezut că ne-am uitat. Da’ noi nu ne-am uitat, Că noi iar ne-am împăcat. De la Anastasia Gherman, 94 ani, Rohia, 2009 morţilor familiei, le duceau la biserică şi participau la ritualul religios de pomenire, constituind, în acest fel, o adevărată forţă de coeziune a familiei, un factor determinant al depozitării, păstrării şi transmiterii valorilor spirituale folclorice şi creştine. Majoritatea femeilor, în primul rând cele mai în vârstă, participau la slujbele oficiate de-a lungul postului şi erau nelipsite de la deniile din Săptămâna Patimilor. Pe lângă sărbătorile trecute în calendarul creştin ortodox, multe femei mai ţineau în Postul Mare câteva zile - numite tot sărbători - transmise şi “impuse” prin tradiţie. După câte îmi mai aduc aminte, printre aceastea erau: Patruzeci de Sfinţi, la 9 martie, miercurea din prima săptămână a postului, cunoscută la occidentali cu numele de Miercurea cenuşii şi Miercurea dintru ele, adică cea de la mijlocul postului. De asemenea, trebuie să menţionez că în Vinerea Mare persoanele mature, mai ales femeile, ajunau şi nu făceau lucruri specifice muncii lor: nu coceau pâine, nu spălau haine, nu torceau, nu ţeseau, nu coseau etc. dar se putea lucra în grădină şi la câmp. Pregătirea spirituală pentru întâmpinarea Sfintelor Paşti era încoronată prin spovedanie şi Taina Sfintei Împărtăşanii. În orele de religie ţinute de preot, şcolarii primeau în- văţăturile necesare pentru a înţelege semnificaţia sărbătorilor şi îndemnul de a lua parte la liturghie. În anii când în sat exista un învăţător priceput, acesta organiza cu elevii cor bisericesc, cu care participa la desfăşurarea slujbelor din duminici şi sărbători. Un astfel de cor a instruit şi condus cu succes, învăţătorul Vasile Mocanu, absolvent de Cluj, originar din Desmir, în anii 1937- 1942, când a fost mobilizat şi trimis pe front în răsărit. De prin clasa a V-a, părintele ne pregătea şi, o dată pe an, în Postul Sfintelor Paşti, ne mărturiseam şi ne cuminicam, într-o anumită zi din vacanţa de Paşti, rezervată de preot anume pentru noi, elevii. Cred că prima dată când am luat parte la un astfel de eveniment excepţional, s-a întâmplat prin aprilie 1944, când anglo-americanii bombardau marile noastre oraşe, în mai multe reprize pe zi, sirenele urlau şi lumea fugea înnebunită către adăposturi. Atunci în satul nostru, Boju, slujea părintele Viorel Cristea, refugiat în septembrie 1940 cu toată familia din parohia Mihăieşti de peste Cluj, sat care rămăsese sub ocupaţie horthistă. În acea primăvară, armatele sovietice intraseră în Bucovina şi se apropiau de Cernăuţi. Înfricoşaţi de moarte, foarte mulţi bucovi- neni au fugit înaintea frontului. În acea zi în care prima dată m-am învrednicit să primesc Taina Sfintei Împărtăşanii, au fost de faţă şi s-au împărtăşit şi cei vreo douăzeci de copii, ai unor refu- giaţi bucovineni care se aflau în trecere pe la noi. Activităţile gospodăreşti în general şi cele casnice speci- fice perioadei calendaristice de primăvară se desfăşurau firesc, 138 memoria ethnologica nr. 42 - 43 *ianuarie - iunie 2012 ( An XII ) ţinându-se seamă de zilele de sărbătoare şi de participarea la manifestările bisericeşti organizate de-a lungul celor şapte săptămâni de post, mai ales de zilele cu mare încărcătură spirituală, din Săptămâna Mare. Tinerii - feciori şi fete - care, în post, nu aveau jocul din duminici şi sărbători, şi copiii îşi petreceau o mare parte din timpul lor liber, practicând jocuri. Cele specifice primăverii erau jocurile cu mingea, numite în Boju de-a lapta. Ele se practicau primăvara, de când starea vremii o permitea şi până la Sfintele Paşti, când reîncepea jocul din câşlegile cu flori. La jocul cu mingea, care cunoştea mai multe variante, participau copii de prin clasele primare, adolescenţi şi tineri - feciori şi fete - fiecare în felul său, căci jocul permitea schimbări şi adaptări pentru diferite situaţii. 57. M-am d’isat pânt-o pădure Culegând bureţi şî mure, Murea mn’is cărările, Bureţî supărările. Mă dusăi înt-o pădure, Culegând bureţi şî mure, Murea mn’is cărările, Bureţî supărările. De la Maria Buda, 70 ani, Cupşeni, 2009 Jocul De-a lapta se practica în genere sub două forme principale: lovirea adversarului cu mingea şi lovirea mingii cu un baston, un fel de oină locală. La rândul lor, acestea cunoşteau mai multe variante. Pentru exemplificare, descriem sumar jocul De-a lapta cu bota. Acesta se practica de fete şi feciori duminica după masă şi în sărbători, în Postul Mare. Se formau două echipe din câte patru jucători; o echipă se numea în bate şi una afară. Se măsura cu pasul un teren de formă dreptunghiulară. În cele patru colţuri ale terenului se făceau nişte găuri numite babe, aşa de mari încât în ele să încapă bine un călcâi de picior desculţ sau unul de cizmă. Se trăgea la sorţi care echipă să joace în bate şi care afară. Echipa aflată în bate se aşeza la babe, având în mâini câte un baston de mărimea unei cozi de sapă şi ocupa babele cu călcâiul. Cei de afară se aşezau lângă adversarii lor şi aveau mingea pe care o aruncau unuia cu botă. Acesta trebuia s-o lovească şi s-o trimită altui jucător cu botă, aflat la celălalt capăt al terenului. Cei cu bâtele aveau obligaţia să lovească mereu mingea şi s-o trimită de la unul la altul fără ca ea să cadă.Când scăpau mingea, trebuiau să părăsească repede babele, să fugă rapid către coechipierul aflat în capătul opus al terenului, să se întâlnească la mijlocul distanţei şi să dea ŢIC cu bâtele, înainte ca adversarii să reuşească a lua mingea şi a o pune într-o babă. Dacă adversarii puneau mingea în babă înaintea de a se da ŢIC, echipele îşi schimbau locurile între ele. Lupta era pentru a ajunge în bate sau a rămâne acolo. Oricum, jocul continua câtă vreme participanţii se simţeau bine. Fetiţele şi fetele neintrate în joc (horă) jucau Săritura (Şotronul), dar cel mai frecvent joc al lor era De-a bica (De-a pietricelele). Bica este o pietricică ceva mai mare decât un ou de porumbiţă. Bicile erau alese din pietrişul de râu sau erau făcute din bucăţi de piatră albă cum e creta şi uşor de prelucrat, prin 58. Vai, săraci fet’ile mele, Mult am răbdat păntru ele, Să le rămâie avere. Vai, Doamne, mult am răbdat, Numa’ nu mn’i li-am lăsat, Le-am făcut d’e cinst’e-n sat. De la Anuca Bodea, 83 ani, Libotin, 2009 Du-t’e dor cu Murăşu’ 59. Du-t’e, dor cu Murăşu’, Nu-mi mai rumpe sufletu’, Du-t’e, dor, cu Târnava, Nu-mi mai rumpe in’ima. In’ima mé-i t’in’erea, Nu şt’ie ce-i dragost’ea. Dragost’ea-i floare d’e t’ei, 139 memoria ethnologica nr. 42 - 43 *ianuarie - iunie 2012 ( An XII ) Am gustat-o ş-amu’ pt’ei. Dragost’ea-i floare d’e mac, Am gustat-o ş-amu’ zac. De la Anuca Bodea, 83 ani, Libotin, 2009 Hore în şezătoare 60. Fete, când vă măritaţi, De părinţi să ascultaţi, Ascultaţi, ce vă spun ei, Că feciorii-s tare răi! C-on părinte bine spune, Numa’ nu-l ascultă nime’! Tăt aşé-am făcut şi eu Şi vai, de norocul mneu! Multe fete-s măritate, Tinere şi supărate, Multe fete-s logodite, Tinere şi necăjite. Şi să duc la soacra-acasă, Nici să mânce nu le lasă, Că-s soacre de gură ré, Nu te scapi uşor de ié! De la Anastasia Gherman, 94 ani, Rohia, 2009 frecare pe o piatră dură, pentru a se rotunji şi a avea aceeaşi mărime. La joc sunt necesare cinci pietricele. Jucătoarele caută o suprafaţă netedă şi dreaptă pe care o curăţă şi apoi cele două, trei sau patru fete se aşază în jurul locului ales în aşa fel, încât să poată acţiona cu mâna dreaptă. Se joacă astfel: o jucătoare ia în pumn cele cinci bici, le scutură şi le aruncă încet să se împrăştie puţin; o ia pe cea mai depărtată, o aruncă în sus; până pietricica revine, jucătoarea trebuie să ia de jos una sau mai multe bici şi s-o prindă în palmă sau pe dosul palmei şi pe cea care cade. Când greşeşte intră altă fată în acţiune. Acest joc impune mai multe figuri şi combinaţii prin executarea cărora, fetele îşi arată măiestria. Pe măsură ce una câte una participantele comit greşeli, ele sunt eliminate din joc. Cea care rămâne singură e recunoscută drept câştigătoare şi jocul se poate relua. Sărbătoarea pascală trebuia întâmpinată cum se cuvine de către toată lumea. Mamele se gândeau din timp şi găseau soluţii pentru ca tineretul şi copiii să se prezinte la Paşti în haine noi cât mai frumoase. Grija cea mai mare se îndrepta către fete, mai ales, către cele tinerele care, după tradiţie, urmau să intre în joc de Paşti. Acestea îşi coseau încă din timpul iernii modele pe cămăşile (iile) care trebuiau să fie luate la biserică şi la joc, îşi cumpărau jumătăţi (pantofi) noi, năfrămi potrivite, mătăsuri şi alte materiale pentru diferite piese de îmbrăcăminte. Băieţii care la Paşti intrau în joc şi deveneau membri ai cetei feciorilor trebuiau să aibă îmbrăcăminte potrivită, nouă şi frumoasă: clop negru de păr cu bertiţă (panglicuţă) înflorată, cu ţinte aurii şi argintii şi cu mărgeluţe de toate culorile; cămaşă albă împodobită cu coseli negre sau galbene la guler, pe piept şi pe pumnuşei (manşete); laibăr negru de postav cusut pe piept şi pe dedesubt, cu flori de arnici roşu, verde şi albastru; nădragi negri de postav, strânşi pe picior ca să poată intra în cizmele negre din piele de viţel, cu tureacul tare şi cu talpă groasă, numai bune de jucat româneşte; în jeb avea o năfrămuţă mare, cusută frumos, de către drăguţă, pe margini şi în cornuri. Copiii, fete şi băieţi, se înnoiau cu clopuri, cămăşi, rochiuţe şi sandale. Ceilalţi membri ai familiei îşi luau fiecare câte ceva, fie cât de puţin, numai să aibă vreun lucru frumos şi nou de Sfintele Paşti. În Săptămâna Patimilor, joi şi vineri participam cu toată însufleţirea la Denia celor 12 evanghelii şi la Denia Prohodului Domnului. Ne plăcea, se înconjura de trei ori biserica, cu prapuri şi lumânări aprinse. Paştile erau o sărbătoare de prim rang, precum Crăciunul, deşi în popor se zicea: Crăciunul - sătulul, Paştile - săracile! Aceasta arăta că majoritatea zdrobitoare a ţăranilor era constituită din oameni săraci. Pentru ei Crăciunul era Sătulul, fiindcă atunci 140 memoria ethnologica nr. 42 - 43 *ianuarie - iunie 2012 ( An XII ) se tăia porcul şi rezervele de alimente adunate toamna existau încă. Paştile erau numite Săracile, pe bună dreptate, căci după o iarnă românească lungă şi grea, în mijlocul primăverii, la Paşti, rezervele erau împuţinate: din porcul de la Crăciun mai existau doar câteva oase afumate şi puţină slănină, în plus veneau nişte ouă mici de la puicile din toamna trecută şi apăreau alimentele de primăvară: urzicile, măcrişul, lăptucile şi doamna verdeţurilor- ştivia, care însă, nu puteau concura cu: răciturile, cârnaţii, caltaboşii, chişca, sângeretele şi colacii ritualici de Crăciun. Sâmbăta Paştilor era destinată exclusiv pregătirilor gospodăreşti pentru sărbătorirea Învierii Domnului. Cine avea putinţă, tăia mielul tradiţional. Reţinem aici faptul că mieii nu erau sacrificaţi în orice condiţii. Mieluţe nu se tăiau, ci rămâneau de prăsilă; se tăiau berbecuţi, dar numai dacă erau destul de mari. Familiile cu posibilităţi modeste tăiau câte două, un miel, împărţindu-l, să fie mai mult de gust decât pentru o masă bogată. Copiii erau trimişi pe fânaţe, să caute şi să culeagă măcriş, verdeaţă care se folosea pentru înăcrirea ciorbei de miel. Pe lângă aceasta, se gătea drob sau miel umplut şi friptură la cuptor. Unde era familie numeroasă, se prepara tocăniţă de miel, cu verdeţuri multe. În afară de pâinea obişnuită, gospodinele făceau pască, un fel de coptătură din aluat de cozonac, umplută cu multă brânză proaspătă, fie de oaie, dacă mieii fuseseră înţărcaţi, fie de vacă. Tot sâmbătă către seară erau fierte şi vopsite ouăle. În unele case, ouăle erau fierte cu coji de ceapă şi ieşeau galbene, roşii-maronii sau maro-închis, după cum erau cojile folosite. În cele mai multe gospodării se utilizau coloranţi din comerţ. Se prefera culoarea roşie. E sigur că într-o lungă perioadă de timp ouăle erau vopsite numai în roşu. Există o legendă conform căreia roşul utilizat la vopsirea ouălor ar simboliza sângele Mântuitorului. În deceniul al cincilea din veacul trecut, când copilăream în satul Boju, din Câmpia Transilvaniei, chiar dacă era vorba de mai multe culori, nu se zicea vopsim sau feştim ouă, ci roşim ouă. De la slujbele de Înviere şi din prima zi de Paşti, îmi stăruie în memorie imagini încântătoare şi stări sufleteşti încărcate cu emoţii de neuitat. După obişnuinţa locului, pentru ca lumea să nu umble pe întuneric prin locuri rele, slujba de Înviere se oficia dimineaţa pe la orele 4-5, când ziua începea să se arate. De fapt, Sfânta Scriptură spune că marele eveniment al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, s-a petrecut către ziuă şi femeile au sosit la mormânt dimineaţa, când răsărea soarele. După terminarea acestei slujbe, se împărţeau paştile - pâine sfinţită umezită cu vin - simbolizând trupul şi sângele Mântuitorului. Era obicei ca paştile să fie puse ca dar de către o familie, gest creştinesc cunoscut din timp de către preot şi consiliul bisericesc. Doine de înstrăinare din Ţara Lăpuşului La crâşmuţă la cetate 61. Aaaa......i, că la crâşmuţă la cetat’e, Bé o soră şî c-un frate. - Eeee...i, că să trăieşti, soruca mé! - Să trăieşti, că io n-oi bé. - Spune-mi, soră, pentru ce? - Pentru ce m-ai măritat, În satu’ tău lăudat, După omu’ blăstămat, mă, Eeee, tătă noaptea zine bat. Când îi pui ciorba de pui, Îmi arată zdiciu-n cui. Când îi pui ciorba de peşte, El cu zdiciu mă loveşte. Eeee,...i, că nu dă ca-nt-o muiere, Sânjele-n vale mere. Sprijoneşte-l cu păharu’ Şî mă-nfrică să-l beu iară. Cum focuţu’ eu l-oi bé, Sânje din inima mé, Cum focuţu’ eu să-l beu, mă, Sânje din teptuţu’ meu, mă. De la Nicolae Pop, 78 ani, Cupşeni 141 memoria ethnologica nr. 42 - 43 *ianuarie - iunie 2012 ( An XII ) Într-o joi de dimineaţă 62. Într-o joi de dimineaţă, Pleacă Gheorghe la piaţă, Ca să-şi vândă a lui nevastă. În piaţ când o intrat, Soţia şi-o şi dat. Şi pă când o vinit acasă, Copilaşii l-o-ntrebat: - Tată, unde-i mămuca? - O rămas în piaţă, Să vă cumpere dulceaţă. O stat până desară, Copiii l-o-ntrebat iară: - Tată, cum de n-o vinit mama? - Lăsaţi, până mâine sară, Că mă-nsor şi v-aduc mamă! Coptiii o zâs: - Pânt-o hoită de nevastă, Ne-ai vândut mămuca noastă. De la Anastasia Gherman, 94 ani, Rohia, 2009 Tânăr sârbu’ să-nsură 63. Tânăr sârbu’ să-nsură Tânără sârbă luără, Tânără, frumoasă, tare, De nu are asemănare! Tu, mîndruţă, draga mé, Io te-oi duce şi te-oi vinde, Pe lângă pâinea şi vinul de trebuinţă, familia respectivă dădea vase noi şi nefolosite, necesare la prepararea şi împărţirea paştilor. Aceeaşi familie oferea Prânzul Paştilor, o masă bogată organizată în a doua zi de Paşti, după ieşirea de la biserică, la care prin tradiţie, luau parte preotul cu preoteasa, diacul şi fătul, câţiva membri ai consiliului bisericesc, rudele şi gazdele. Dimineaţa, după slujba de Înviere, cineva din fiecare familie ducea paşti acasă, cu o cană sau un pahar. Câte o bucăţică din acestea, lua fiecare membru al familiei, în cele trei zile de Paşti, după ce se scula şi se spăla, dar nu pusese încă nimic în gură. După acest ritual creştinesc obligatoriu, urma cel al ouălor. Ne aşezam în jurul mesei, în frunte cu tata. Mama aducea coşul cu ouă roşii, îl punea în mijlocul mesei, apoi venea cu celelalte bunătăţi. Noi copiii, cinci la număr, ne înghesuiam mâinile în coş, căutând să le luăm pe cele vopsite mai frumos, necrăpate, având o formă puţin alungită şi cu un vârf ascuţit, ca să reziste la cât mai multe ciocniri. Când ne ostoiam puţin, începea ritualul ciocnitului. Fiecare îşi potrivea oul în palmă, în aşa fel încât să nu se spargă uşor. Zicând Cristos a-nviat! şi răspunzând cu: Adevărat c-a-nviat! ciocneam pe rând toate ouăle luate din coş, până când unul singur rămânea nespart. Un astfel de ou, urma să fie folosit la ciocniri, cu alţi copii din sat. Când se trăgea clopotul chemând oamenii la liturghie, ne luam ouăle cele tari şi nişte monede grele şi repede ne înfăţişam în curtea din jurul bisericii, unde era plin de băieţi de toate vârstele, de la cei mici de clasa întâi, până la cei mărişori, de clasa a şaptea. Fiecare avea la sine ouă şi monede de cele bune şi grele. Aceştia nu intrau în biserică, ci se aflau acolo să miruiască (câştige) cât mai multe ouă roşii, lucru ce putea să fie împlinit în două feluri: prin înţelegere se ciocneau două ouă, cel care se spărgea era pierdut şi trecea în buzunarul băiatului cu oul cel tare şi, tot prin înţelegere, un ou putea să fie miruit, dacă se dădea în el cu un ban greu şi moneda încresta oul intrând în el şi rămânând înţepenită acolo. La aceste jocuri trebuia să fii cu ochii în patru pentru a nu te păcăli, căci unii copii aduceau cu ei ouă de lemn bine roşite, cu care câştigau destul, până se descoperea viclenia. Eu nu mă băgam în astfel de jocuri, deoarece ştiam că te poţi înşela şi aveam numai două-trei ouă, pe care nu doream să le pierd şi să mi se şi râdă în nas, însemnând că degeaba învăţ eu bine la şcoală, când la “jocuri” nu mă pricep deloc. După masă, la vecernie, “jocul” continua însă, în număr restrâns. În a doua zi de Paşti, după-amiază, tot satul era prezent În Deal, locul tradiţional de adunare, să vadă jocul. Acolo soseau deodată, pe la ora două: feciorii tinerei pregătiţi să intre în joc, feciorii cei mari care cunoşteau bine jocul, îl organizau şi 142 memoria ethnologica nr. 42 - 43 *ianuarie - iunie 2012 ( An XII ) stăpâneau şi cei “bătrâni” cu armata făcută, dar neînsuraţi; de asemenea, se prezentau fetele tinerele care tremurau ca varga, nefiind sigure că le vor chema tizeşii, să le bage în joc, fetele cele mari, gata de măritat, care aveau drăguţi şi una-două fete mai “bătrâne”, care mai trăgeau nădejde să se mărite în câşlegile ce vin. Nu peste multă vreme, locul de jucat era împresurat de mame, mătuşi, cumnate, vecine şi alte femei venite să vadă şi să biciulească (aprecieze critic), lumea care se găsea acolo. Bărbaţii tineri, de curând însuraţi erau strânşi mai deoparte, aşteptând să vadă cum va începe jocul şi când vor socoti că e nimerit să intre şi ei, ca să le arate începătorilor, cum se joacă româneşte. Încheiem acest material, menţionând că mai demult, probabil în anii de dinaintea Primului Război Mondial, prima zi de Paşti era marcată şi de un alt eveniment deosebit, care e bine să fie amintit aici, deşi nu l-am trăit şi nu l-am cunoscut direct. Este vorba de obiceiul cetei feciorilor de a-şi alege craiul. După vecernie, adunaţi în curtea bisericii, feciorii se înţelegeau şi-l alegeau crai pe acela dintre ei, care a ieşit primul cu plugul la arat. Acesta trebuia să fie un ins de frunte: harnic, de treabă, serios şi cu autoritate în rândul feciorilor. Craiul se alegea pe un an de zile şi el decidea în toate chestiunile privind viaţa şi manifestările iniţiate de ceata feciorilor, ţinea legătura cu oficialităţile locale şi obţinea de la acestea diferite aprobări sau înlesniri, pentru activitatea cetei. Una dintre obligaţiile principale ce-i reveneau era să menţină în rândul tineretului disciplina şi o stare de bună- înţelegere permanentă. De aceea, el avea puterea de a pedepsi pe cei care, în perioada postului, se abăteau de la comportamentul cerut de bunul simţ, specific comunităţii săteşti. De regulă, pedeapsa consta în lovirea simbolică a vinovatului, peste tălpile picioarelor, cu o nuia numită prişcală. Prişcălirea se aplica în faţa cetei, de către unul din ajutoarele craiului, numai când acesta poruncea. După alegere, craiul îşi ospăta prietenii cu mâncare şi băutură. Pă sub poala codrilor, La casa sârbenilor. Duce-te-ai, sârbule, duce, Duce-te-ai, sârbule, duce, Pă sub poala codrului, La casa sârbăului, Să s-aleagă praf de tine, Cum m-ai vândut tu, pe mine, De la casa mamii, dragă, Ş-am ajuns femeie slabă. De la Haristina Bud, 84 ani, Boereni, 2009 La seceriş 64. Cât îi soare, pă Răzoare, Cât îi soare, pă Răzoare, Nu auzi o horitoare, ei, hai, Nu auzi o horitoare. Pă când soarele sfinţeşte, Tătă putoare horeşte, ei, hai, Tătă putoarea horeşte. De la Viorica Ţâţoc, 59 ani, Răzoare, 2009 143