Simulacre divinatorii. Roluri culturale şi practici devoţionale

Simulacre divinatorii. Roluri culturale şi practici devoţionale
Rezumat
Fără a aplatiza actualele expresii ale religiozităţii populare tratate ca modalitate de valorificare a sacrului, ca şi capacitate de a-l reprezenta din perspectiva unor puncte geografice culturale îndepărtate în timp şi spaţiu, reactivând elemente diferite aflate la rândul lor într-o univocă grilă interpretativă, nu se poate a nu observa că în anumite sărbători folclorice cele mai vechi rituri ce priveau divinitatea arhaică par a retrăi în anumiţi sfinţi şi sfinte, în acte perene, ce se repetă în gesturi prin care omul se raportează la divin, aducând onoruri şi ofrande unei realităţi transcendente de care se simte dependent din punctul de vedere al sănătăţii sale fizice şi mentale, însăşi existenţa sa raportând-o la această realitate. Ca şi odinioară pantheonul păgân, şi cel creştin îşi face azi simţită prezenţa în
religiosul popular aidoma unui element de eliberare a răului care copleşeşte sufletul şi corpul. Sfântul protector este mai mult decât un mediator între oameni şi Dumnezeul omnipotent, dar totuşi atât de îndepărtat. El se arată a fi ordonatorul şi taumaturgul, garantul comunităţii. Sfântul reprezintă azi ca şi ieri un simbol al societăţii în care şi prin care se recunoaşte şi se percepe sensul unei comune apartenenţe.
Cei care în mod constant sau episodic aseamănă viziunea mitică a lumii, cu aceste imagini, deci cu realitatea, constată că originalul şi copia reprezintă unul şi acelaşi lucru. Aceasta nu înseamnă că pentru ei Dumnezeu este imagine. Ci, doar că există un raport permanent şi intim între divinitate şi reprezentarea acesteia, prin şi în care divinitatea se poate şi trebuie să se facă prezentă în anumite circumstanţe. În mod special cu ocazia unei sărbători, întrucât presupune, comportă şi afirmă prezenţa divină.