Glosă la sintagma «om de omenie»

rezumat

Progresul lumii moderne a vizat, în principal, ordinea materială,
degradând astfel ordinea spirituală şi morală. Una dintre pierderile
pe care le resimţim cel mai acut, ca trăitori în aceste vremi, este
aceea a sentimentului apartenenţei la comunitate. În contextul societăţii
moderne, fiinţa umană izolată şi însingurată se simte trunchiată:
statutul ei antropologic nu ţine de natură, ci de istorie. Ca atare, fiinţa
umană nu-şi este suficientă sieşi, ea este într-o ediţie incompletă, întrucât
se realizează în şi faţă de lume datorită proiectelor. În acest
sens, este nevoie de un reviriment, o reconstrucţie sau o restauraţie
a fiinţei umane, recurgând la „valorile veşnice” înscrise în ethosul şi
crezul moral al culturii româneşti. Sintagma „om de omenie” poate
fi văzută ca un proiect românesc de etică, la interferenţa dintre cele
două spaţii (Orient şi Occident) şi moduri de gândire. Expresiile şi
construcţiile paremiologice româneşti, bogate filoane ale unui veritabil
cod etic, pun în evidenţă ideea de omenie, calitatea supremă a
relaţiei de la om la om. Prin înţelesul omeniei ca supremă calitate a
atitudinii faţă de alţii, este posibilă comunicarea, depăşirea ipseităţii
şi regăsirea sentimentului apartenenţei la comunitate.