Colindatul în Copalnic-Mănăştur

Descriere

Colindatul în Copalnic-Mănăştur
Colindatul este indisolubil legat de sărbătorile de
iarnă, de sărbătorirea Crăciunului şi a Anului Nou. Disocierea
colindei de perioada sărbătorilor de iarnă este imposibilă.
Cântarea colindelor este permisă numai pentru şi în cinstea
acestor sărbători, cântarea lor peste an ar fi atras ponoase
în aceeaşi măsură ca în cazul în care s-ar fi cântat sau jucat
în timpul posturilor, conform tradiţiei exprimate prin
următoarele versuri: ”Cine joacă-n postu mare, / Joace-i dracu
pă st’inare” sau ”Cine joacă-n postu mic, / Joace-i dracu
pă buric”1
Această credinţă s-a mai păstrat încă şi la Copalnic-
Mănăştur, ca pretutindeni în ţară, iar în posturi nu se mai
organizează jocuri, baluri, petreceri şi nici nu se “horeşte”.
Începutul postului Crăciunului marchează începutul unor
pregătiri în vederea sărbătoririi “marelui praznic”. Chiar
din prima duminică a postului, copiii se adună în grupuri de
3-5-7 şi se înţeleg cum o să umble, “a corinda”, apoi, duminică
de duminică, merg pe rând, la fiecare şi învaţă colinzi
sub îndrumarea fraţilor mai mari, a părinţilor sau a bunicilor.
Termenul consacrat este cel de “corindă”. Dacă în unele zone
ale ţării grupul de colindători este denumit “ceată”2, aici la
Copalnic-Mănăştur este denumit “corindători” sau “rând de
corindători”, denumire ce se întâlneşte şi în zona Codrului3.
Prin “rând de corindători” se mai indică şi frecvenţa colindătorilor
de la o casă la alta, respectiv câte rânduri de corindători
a avut cutare sau cutare gospodar din sat. Este semnificativ
faptul că întregul sat colindă: copiii, feciorii şi fetele, însuraţii,
bătrânii şi ţiganii.
Conlindatul este început, întotdeauna, de copiii mici de 4-5 ani, care sunt însoţiţi de regulă de unul din părinţi şi
se desfăşoară pe la vecini. Ei încep să colinde pe înserat şi
până pe la orele 20-21. Cu ani în urmă, “pruncii” mergeau la
colindat după ce se însera, “când zarea focului din vatră se
observa pe peretele opus locului unde se găsea cuptorul”4.
Colindele copiilor mici sunt scurte şi de natură religioasă, ca
de exemplu: „Pă sub poalele pomilor / Pasc oile domnilor. /
Gré ierniţă le-o picat, / Oile tăte-o zbierat. / Dumnezeu le-o
auzât, / Jos la ele-o coborât, / Pe-o scară mândră de ceară /
Culegându-şi flori de vară.”
A fost şi mai este vie credinţa că, dacă vin mai întâi
băieţii la colindat, atunci în casă o să fie noroc şi bogăţie tot
anul, deoarece “fetele aduc numai sărăcie la casa omului”5.
Aceste rânduri de corindători sunt alcătuite din băieţi, din băieţi
şi fete sau numai din fete. Pe lângă faptul că toate colindele
ce se colindă de către această categorie de copii sunt
scurte, abia începute, ele sunt întrerupte de invitaţia gazdei
de a intra în casă. Copiii de vârsta respectiva umblă în dimineaţa
zilei de Crăciun “a ptez”, dacă nu au umblat a colinda
seara. De data aceasta nu mai colindă, ci spun “Bună dimineaţa
lui Crăciun!”, iar după ce primesc darurile (mere, nuci,
colaci, bani) rostesc urări de tipul: “Câţi cărbuni în vatră/ Atâţia
peţitori la fată” (acolo unde sunt fete), “Câte ptetri pă râu/
Atâtea stoguri de grâu!” sau pur şi simplu adresează urarea
“Sărbători fericite”.6 Mai demult umblau “a ptez” copiii săraci
şi în cazul în care au fost să colinde în seara de Crăciun.
Fetele nu umblau ”a ptez”.
Umblatul “a ptez” se aseamănă foarte mult cu umblatul
“a cucţa”, atestat în zona Codrului7, dar diferă de obiceiul
“piţărăilor” din Banat, Oltenia şi sudul Transilvaniei, unde
obiceiul se practică în seara de 23 spre 24 Decembrie sau în
dimineaţa de 24 Decembrie (Ajunul Crăciunului). În timp ce
“ptezarii” umblă pe la casele din sat fără a colinda sau recita,
“piţărăii” recită texte “reduse ca întindere şi cu un pronunţat
caracter formulistic”. Formulele piţărăilor prezintă analogii
izbitoare cu urările practicate de romani cu prilejul Calendelor lui Ianuarie.8
Copiii de vârstă mai mare (7-8 ani; 9-10 ani) colindă
uneori casă de casă, începând de seara (de când se înnopta)
şi până către miezul nopţii şi chiar, mai rar, până spre dimineaţă.
Se constituie în “rânduri de corindători” după criteriul
vecinităţii, al înrudirii, sau cu ani în urmă al categoriei sociale
din care făceau parte părinţii.9
Repertoriul lor este mai bogat, dar în majoritatea cazurilor
colindă colinde de inspiraţie biblică. În cadrul acestei
categorii de colindători obiceiul se desfăşoară în totalitate, cu
întreg ritualul cuvenit, îndătinat. Mai întâi, unul dintre colindători
întreabă la fereastră la fereastră: “Slobodu-i a corinda?”
urmează interpretarea colindei la unison, la fereastră, pentru
ca apoi unul dintre colindători să spună: “Dumitale gazdă!”.
Gazda răspunde “S-aveţi noroc!”, “Să creşteţi mari!”, apoi
adresează formula de invitare (“Haideţi în casă”). La intrarea
în casă, colindătorii (toate rândurile de colindători, indiferent
de vârstă, sex, categorie) salută: “Bună seara lui Crăciun!”
sau “Seara bun-a lui Crăciun!” sau la cei mai apropiaţi (rude,
vecini, prieteni) “Să trăieşti, ciocoi bătrân!”. În casă nu se
mai colindă.
Gazda plăteşte colinda, după care colindătorii pleacă
spunând “Sărbători fericite!” sau adresează urături de forma
celor amintite anterior, sau de tipul:
“Câte paie pă casă/ Atâtea băncute pă masa!”; “Câte
aştii la tăitor/ Atâta foi după cuptor!” (unde nu sunt copii).
Se impune să facem câteva precizări, conform relatărilor informatorilor,
asupra colindatului acestei categorii de copii.
Nu este ales sau numit nici un “conducător” al grupului, dar
cel “mai mare” (mai în vârstă) sau cel “mai răsărit” conduce
grupul “după porunca dată de părinţi”. După cum am afirmat
anterior, copiii colindau “de-a rându”, numai în cazuri foarte
rare colindau preferenţial, atunci când părinţii “îi opreau” de
a colinda la cutare sau la cutare casă (situaţie extremă), căci
era respectat principiul “praznicu îi praznic şi trebe cinstit”.12
Se respecta praznicul prin respectarea gazdelor şi invers respectând
şi cinstind gazdele, prin colindat, se cinstea sărbătoarea.
Iată încă o dată se adevereşte puterea de netăgăduit a
tradiţiei, a lucrului îndătinat. Colindatul începe fie la casa unuia dintre membrii grupului de colindători (unde se adunau),
fie din partea cea mai îndepărtată a satului pentru a se
termina, obligatoriu, la unul dintre membrii grupului, de regulă
cel mai mic sau la fată, dacă din grup făceau parte şi fete.
Indiferent dacă se colindă “de-a rându” sau “pă sărite”, fruntaşii
satului şi, în special, învăţătorul, popa, primarul, doctorul
şi ceilalţi intelectuali “nu erau şi nu sunt ocoliţi”. Colinda era
plătită mai de mult cu câte un colac de grâu, nuci şi mere
(mere se dădeau mai rar) că “nu pre aveau oamenii poame
mai de mult”10. Colindătorii purtau “straiţă” şi uneori “bote
de alun împtistrite”. Alte însemne nu purtau.
Astăzi, se dau colindătorilor numai bani şi aceasta din
mai multe motive: “corindătorii nu mai poartă straiţă că nu
le-o făcut mamele ori li-i ruşine să umble cu straiţă” iar pe
de altă parte “femeile nu mai au la îndemână fărina, ca
demult, să facă colaci”11.
Nu s-a atestat şi nu se atestă în Copalnic-Mănăştur şi
nici în satele vecine, cu excepţia celor două Preluci, “mulţămitura”
la sfârşitul colindei, frecvent întâlnită în zona Lăpuşului,
în zona Codrului12,13. Cel mai interesant ca desfăşurare
rămâne colindatul feciorilor şi al fetelor. Ei încep să colinde
cam pe la orele 23. Colindatul se desfăşura noaptea, ca de altfel,
în toate zonele ţării. “Colindatul propriu-ziu cu întreaga
sa desfăşurare ceremonială are loc în majoritatea satelor
ardelene, remarcă Monica Brătulescu, colindele cântându-se
cu predilecţie noaptea. Practica nocturnă a obiceiurilor are
desigur o veche tradiţie”14. O confirmă faptul că textul colindelor
abundă în interpelări în care gazdele sunt trezite din
somn: “Sculaţi, sculaţi boieri mari/ Căci vă vin colindători”.
În funcţie de mărimea satului, de aşezarea lui şi de obiceiul
păstrat, se constituiau două sau trei “rânduri de corindători”,
după criteriul teritorial sau al vârstei. După criteriul teritorial
s-a remarcat, după cele relatate de informatori, că “şi cei de păstă râu merjeu şi umblau cu cei de su-deal”15, partea satului
care a cunoscut şi cunoaşte cea mai intensă viaţă culturală,
spirituală.
Constituirea “rândurilor de corindători” s-a făcut în
mare măsură după criteriul vârstei. “Feciorii care n-au făcut
armata, cu fete de seama lor, formau alt rând de corindători,
iar cei cu armata făcută, cu fete de seama lor, formau alt rând
de corindători”.17 Ceata de colindători poartă diferite denumiri,
unele punând în lumină tocmai anumite trăsături distinctive
în organizarea ei. Cea mai răspândită e “ceata de
colindători” sau, mai simplu, “colindători” arătând că grupul
urează prin colinde cântate, alături de “ceata de feciori”,
aceasta mai frecventă mai ales în Transilvania16.
Pe întreaga durată a postului se învăţau “corinzi”. Feciorii
mergeau pe la şezători şi acolo se colinda toată seara,
uneori până către orele 23, în pauze se spuneau glume, ghicitori,
întâmplări. “Duminica, prima din post, după ieşirea de
la biserică, fetele şi feciorii se înţelegeau unde se vor întâlni
la şezătoare şi care unde participă, deoarece în sat se făceau
şi câte două şezători”17.
Nu s-a ales nici un “conducător” pentru a organiza şi
conduce colindătorii, aşa cum se atestă în alte zone ale ţării,
dar cei care făceau parte din grup “recunoşteau” pe cel care
ştia mai multe colinzi şi mai bine colinda, pe cel mai în
“etate” sau pe cel care era “din neam mai mare” sau “mai
răsărit” pentru a le coordona activitatea de pregătire şi
întâlnirile.18
În seara de Crăciun, feciorii se adunau la “casa vergelului”
şi acolo se împărţeau pentru a merge la colindat, împărţirea
se făcea după criteriul vârstei; feciorii cu armata
făcută alcătuiau o ceată, iar cei fără armata făcută, altă ceată.
Feciorii colindă la casele fetelor, la fereastră, fără a-şi
cere permisiunea de a colinda, intrând direct în repertoriu.
Uneori întrebau: “Slobodu-i a colinda?”, la care gazda
răspundea pe un ton glumeţ “Slobodu-i, n-am ce vă da!”. Se colindă şi în casă 1-3 colinde, între timp sunt ospătaţi cu
bunătăţi care sunt aşezate de cu seara pe masă. Repertoriul
este variat, în funcţie de poziţia socială a celui colindat, de
vârstă, de ocupaţie, etc. Interpretarea este în general la unison,
mai rar pe două voci şi foarte rar a avut loc o interpretare
antifonică. Fetele sunt luate cu feciorii în grup la colindă “de
la unul la altul” până dimineaţa în zori, nefiind ocoliţi nici
fruntaşii satului. Lipseşte cu desăvârşire “mulţămitura” din
obiceiul colindatului feciorilor şi al fetelor, dar în schimb, la
ieşirea din casă, feciorii urează gazdelor “vrute” şi “nevrute”,
ca de exemplu: “Câte paie pă coteţ/ Atâţi păduchi s-aveţi”;
“Câte pene pe cocoş/ Atâţa prunci buruhoşi.”
Se colindă in general colinzi laice, de rit agrar: “Când
sorele răsare”; “Marişcă de la pădure”; “Păcurariul oilor”;
“Pă valea Hodrîncii”; “O, ce veste minunată” în funcţie de
cine era beneficiarul mesajului transmis.
Pe drum, de la o casă la alta, feciorii cântau diferite
cântece, dar care aveau un ritm şi o tonalitate asemănătoare
colindelor, semnificative pentru atmosfera de sărbătoare
a Crăciunului. De fapt această îmbinare a colindelor cu
“horile” subliniază încă o dată caracterul de petrecere, de
veselie al sărbătorii (“Astăzi vesel tot poporul/ S-a născut
Mântuitorul”).19
Colindătorii, atât feciorii cât şi fetele erau îmbrăcaţi
de sărbătoare, bineînţeles în portul local: feciorii purtau
cioraci, cămaşă albă din pânză de bumbac şi doloman, iar pe
cap căciulă; fetele purtau poale, zadie în brâu, spăcel cusut
cu motive florale, doloman, iar pe cap un batic înflorat, în
general pe un fond negru; încălţămintea erau opincile şi, după
al doilea război mondial, bocancii pentru feciori şi “păpucii”
pentru fete. Colindătorii nu purtau însemne deosebite, spre
deosebire de cetele de feciori “din ţinutul Sibiu, Făgăraş, care
poartă costumul de sărbătoare, având la căciulă sau pălării
iederă, sau altfel de pană confecţionată anume de fete. În
partea de răsărit a Munţilor Apuseni, colindătorii adaugă la
pălării sau căciuli aşa-numitele “colinde”, un mănunchi de
fâşii albe din salcie sau alun îngheţat, aşchiate cu cuţitoaia,
în forma unor panglici încârlionţate”.20
Spre deosebire de sudul Ardealului, unde cetele colindă spre revărsat o colindă anume “a zorilor” (“zăuritul”),
cu grija de a fi în concordanţă cu ivirea zorilor21. În
Copalnic-Mănăştur nu se atestă asemenea tipuri de colinzi,
doar că predomină veselia şi colindele laice cu iz de glumă,
hazlii chiar: “Păcurarul oilor”, “M-o mânat mama la capre”.
Aşa cum am arătat mai înainte, obiceiul colindatului antrenează
întregul sat, inclusiv însuraţii şi chiar bătrânii. Colindatul
însuraţilor începe după miezul nopţii şi durează până
spre dimineaţă. Bărbaţii şi femeile merg împreună la colindat
pe la rude, vecini şi prieteni; este în mare măsură un colindat
preferenţial. Rândurile de colindători însuraţi se constituiau
şi încă se mai constituie ad-hoc, numai în foarte rare cazuri,
bărbaţii se înţelegeau asupra colindatului.
Colindatul are loc la fereastră şi apoi în casă, dar repertoriul
acestor colindători este în mare măsură alcătuit din
colinde de inspiraţie biblică (colinde care se colindă la fereastră)
şi numai în casă se colindă colinde laice. Desfăşurarea
colindatului are un caracter sobru, festiv, cu întregul
ceremonial adecvat sărbătorii Crăciunului, dar lipsesc cântecele,
strigăturile în timpul deplasării de la o casă la alta. Bătrânii
colindă în aria vecinităţii şi în special, numai bărbaţii,
în foarte rare cazuri merg şi bătrânele la colindat. Colindă
numai colinde de inspiraţie biblică: “Ce vedere minunată”;
“Coborât-o, coborât Domnul Sfânt p-acest Pământ”;
Gazda răsplăteşte colindătorii pentru colindă, cât, mai
ales pentru “cinstea” de a-l fi colindat. Pe masă se află
“horincă”, prăjituri, cu care colindătorii sunt ospătaţi. În rare
cazuri, la prieteni, la rude, colindătorii sunt serviţi cu
mâncare: cârnaţi şi costiţe fripte, sarmale. Cu ani în urmă,
colindătorii erau aşteptaţi cu masa pregătită într-un mod cu
totul aparte, obiceiul încadrându-se în complexul de rituri
practicate la români cu ocazia sărbătorilor de iarnă. Pe masă
era aşezată o faţă de masă cu “cipcă” sau cu “ciur”, dovadă a
măiestriei, a iscusinţei gazdei, iar peste aceasta erau aşezaţi
“ţâpoi” (într-unul fiind împlântată verdeaţă) şi o “oiagă cu
horincă”22, 23, bunătăţi cu care se ospătau colindătorii. La plecare
li se dădeau colaci. Iată cum se îmbină deja două rituri
fundamentale, mereu prezentate în folclorul nostru, chiar şi în obiceiurile de peste an: ritul vegetal cu cel al pâinii.
Elementele vegetale folosite sunt o marcă a ritualului şi al
magiei vechi, ele intrând şi în componenţa struţurilor
feciorilor în zilele de sărbătoare şi chiar “a struţurilor
colindătorilor din ceata feciorilor, fiind semne distinctive
purtate pe alocuri şi la nuntă”24, o notă în plus pentru atestarea
caracterului unitar al obiceiurilor de peste an. Colacul fiind
darul nelipsit în cadrul obiceiului de colindat, în toate zonele
ţării, are o semnificaţie străveche de “dar obţinut din întâia
recoltă a anului încheiat, aşa cum e atestat şi în colindatul
copiilor”.25 Nu s-au atestat colinda sau oraţia “colacului” aşa
cum se întâlneşte în alte zone ale ţării, nici obiceiul tăierii
“începerii colacului” de către feciori, aşa cum se practică în
zona Codrului.26 Colindatul colacului la fete, semnalat doar
în câteva sate din Transilvania, a constituit în Muntenia o
practică răspândită. Obiceiul s-a practicat în Ialomiţa, în Ţara
Lotrului, în Brăila, în Ilfov şi în Dobrogea.27 Aşa cum am
arătat mai înainte, aici, la Copalnic-Mănăştur, tot satul
colindă, dar nu se atestă, conform relatărilor performerilor
umblatul la colindat numai al fetelor sau numai al nevestelor,
obicei întâlnit în Muscel, unde colindatul feminin are un
caracter organizatoric marcat, iar cetele de fete şi neveste îşi
asumă rolul de agenţi principali ai obiceiului.
Colindatul ţiganilor se încadrează în linii mari
obiceiului prezentat anterior, dar înainte de a începe colindatul,
cer permisiunea gazdei prin întrebarea: “veseli-ti-i
gazdă?”, răspunsul gazdei fiind afirmativ: “Veseli!”, începe
colinda la fereastră şi uneori se continuă la uşă pentru a se
termina în casă. Interpretarea este întotdeauna antifonică,
ceea ce explică şi faptul că românii slobozeau ţiganii să
colinde, aceştia având un repertoriu bogat, în general de
inspiraţie biblică, iar colindele greu de interpretat. Reprezentative
erau în acest sens rândurile de colindători ale lui
Todoru’ Brumii; Valeriu Herminii; “Surdu” şi “Şchiopu”, care
au rămas şi rămân în amintirea sătenilor pentru frumoasa
interpretare a colindelor, cât şi pentru repertoriul bogat ce-l
cunoşteau. În Transilvania, practica obiceiului are un caracter sincretic marcat; foarte frecvent colindatul ţiganilor comportă
instrumente muzicale. Ţiganii interpretau colinde numai la
instrumente muzicale sau acompaniau colindele grupurilor
de colindători. Uneori, feciorii luau cu ei ţiganii să-i însoţească
la colindat doar pentru a crea o atmosferă veselă, o
stare generală de bună-dispoziţie.
Colindatul se desfăşoară cu precădere în noaptea de
Crăciun, până dimineaţa, dar dacă grupul de colindători nu a
terminat de colindat pe la toate casele pe care trebuiau să le
colinde, continua în după-masa şi seara zilei de Crăciun, cu
aceeaşi desfăşurare ca în seara de Crăciun.
În afara colindatului propriu-zis, în formele prezentate
mai sus, trebuie amintite şi “umblatul cu Steaua” şi “cu
Irodul”. “Cu Steaua” umblă grupuri de 4-6 copii de la 10-12
ani, iar “cu Irodul” umblă grupuri de 7-9 copii între 12-14
ani. După ce “îngerul” cere permisiunea gazdei de “a veni”
cu Steaua sau cu Irodul, şi gazda încuviinţează, întregul grup
cântă un cântec de natură religioasă, preaslăvind naşterea lui
Cristos. Urmează o reprezentare scenică a unei “role” dramatice
de natură şi inspiraţie biblică, care-i impresonează în mod
deosebit pe ţărani. La sfârşit, întregul grup cântă un cântec
religios prin care se aminteşte de masacrul făcut de împăratul
Irod, prin tăierea celor 14,000 de prunci.
Colindatul cu măşti s-a practicat şi încă se mai practică
în localitatea Copalnic-Mănăştur. Umblă “cu capra” doi inşi
dintre care unul este mascat “capră”, iar al doilea este păstorul
care cântă din fluier. Jocul caprei se face după ritmul melodiei
cântate la fluier, însoţit de un text foarte scurt.
Datorită funcţiilor sale multiple, colindatul este
precedat de numeroase pregătiri ce au rolul de a crea o
atmosferă antrenantă, o desfăşurare deosebit de frumoasă,
pregătiri indisolubil legate de complexul ceremonial al
sărbătoririi Crăciunului şi Anului Nou. Obiceiul colindatului
este, dintre toate obiceiurile, cel mai bogat în funcţii.
“Secvenţele sale au valenţe de fertilitate şi fecunditate, matrimoniale
şi funebre”.28
Toate actele şi gesturile din cadrul sărbătorilor de iarnă
aveau altădată şi mai au încă, în mai mică măsură, caracter
augural, prefigurând activităţile fundamentale ale oamenilor în anul pe care aceste sărbători îl deschid. Intenţia de a
asigura prin rit belşugul material şi prosperitatea colectivităţii
umane a fost şi mai este încă evidentă, fapt ce explică şi
motivează pregătirile premergătoare sărbătorilor de
iarnă, succesiunea lor, amploare desfăşurării lor şi mai ales
necesitatea înfăptuirii lor.
Văruitul în casă şi pe din afară era unul din elementele
pregătitoare, care se făcea şi la Paşti, dar difereau culorile.
Dacă primăvara se văruia cu culori deschise (albul, galbenul),
la începutul postului Crăciunului, sau mai înainte, se văruia
cu culori mai închise (albastrul, vernilul). Pe lângă faptul că
văruitul era un mijloc important de menţinere şi asigurare a
cadrului igienic, era făcut pentru că intra în elementele componente
obligatorii ale actului pregătitor. Se încadra în ritul
de purificare; sărbătorirea Crăciunului şi a Anului Nou se desfăşura
pe un teren purificat. În multe cazuri, când se demola
o casă veche, meşterii puteau socoti vechimea după numărul
straturilor de var aplicate pe pereţi.
În săptămâna Crăciunului, la casa fiecărui gospodar
din sat au loc cele mai importante şi felurite pregătiri. Este
perioada când se pregăteşte făina, se curăţă curtea şi întreaga
gospodărie. Pregătirile culminau în cele două-trei zile anterioare
colindatului, când se “făceau colacii şi coptăturile”,
când se pregăteau mâncărurile pentru familie şi pentru colindători.
Nelipsit a fost şi este “curetiu umplut” fiert în oală de
lut, cârnaţii şi costiţa afumată. Desfăşurarea şi amploarea
acestor pregătiri pun în lumină unele aspecte esenţiale ale vieţii
şi stării economice ale săteanului din trecut şi de azi.
Locul central în cadrul pregătirilor premergătoare colindatului
îl deţinea şi îl deţine împodobirea interiorului locuinţei.
Era şi este de neconceput masa fără faţă de masă
lucrată cu deosebită măiestrie artistică, pernele pe pat fără ornamente.
“Patul împerinat” era şi este un mijloc de etalare a
talentului, a hărniciei nevestelor şi fetelor, un criteriu de apreciere
a poziţiei sociale şi economice a familiilor. Pe pereţi se
puneau “şterguri” la blide şi la icoane, “lucrate” cu motive
florale şi cu “cipcă” sau “ciur”. Ritualul împodobirii caselor
în vederea primirii colindătorilor trebuie raportat la practici
similar ocazionate de unele sărbători din ciclul primăverii,
dar la Crăciun această practică ia o amploare deosebită, un
interes şi străduinţă chiar exagerată din partea gazdelor. Elementul care imprimă strălucirea interiorului casei,
pe timpul sărbătorilor de iarnă, este “pomul Crăciunului”
care, cu ani în urmă, a fost bradul gătat cu ornamente realizate
în casă, spre deosebire de bradul de astăzi gătat cu ornamente
cumpărate, produs al contactului cu oraşul.
Unele din manifestările folclorice prilejuite de sărbătorirea
Crăciunului revin la Anul Nou şi se repetă asemănător
sau identic. “Aceasta dovedeşte că Anul Nou este un fel de
prelungire a Crăciunului, fapt pentru care în unele zone este
denumit frecvent “Crăciunul cel mic”29, Anul Nou aduce în
plus o seamă de manifestări prin care se marchează începutul
unei noi etape în viaţa şi munca individului. Însemnătatea augurală
a primei zile din an precum aceea de “timp optim”
pentru demersul de ordin magic, numai stăruie în conştiinţa
ţărănimii30; s-au păstrat însă o parte din manifestările pe care
le-au determinat în vechime. La casele cu fete “bătrâne” feciorii
puneau în noaptea de Anul Nou un “peţâtor” îmbrăcat
caraghios şi purtând în mână o “scrisoare” în care erau “scrisă
câte-n lună şi-n stele”31, cu recomandări preţioase pentru viitorul
“bărbat”. Peţitorii se aşezau de obicei într-un pom de
lângă casă, care era mai înalt sau pe şură ca să fie “la vedere”
şi dificil de luat. Tot acum era obiceiul să se mute porţile
curţilor de la casele cu fete bătrâne sau să se facă “alte ciufuri
şi batjocure”. La casele cu “feciori bătrâni” se puneau “babe”
la Bobotează.
Dintre practicile magice cu caracter augural menţionăm
una din domeniul alimentaţiei, practică răspândită şi în
zonele vecine: la Anul Nou nu e voie să se taie şi să se mănânce
carne de găină sau de altă pasăre, pentru că găina “scocioreşte
înapoi”, ci numai de porc, pentru că porcul “scurmă
înainte” şi omului o să-i meargă lucrurile bine.
Manifestare de mare amploare, colindatul se practică
şi la Anul Nou, dar umblă a colinda numai “partea bărbătească”,
respectiv băieţii, feciorii şi însuraţii. Colindatul începe
la miezul nopţii, după ce la biserică s-a clopotit de trei
ori pentru “a se îngropa anul vechi” şi s-a strigat de trei ori,
din turn, spre cele patru părţi ale satului: “Anul Nou, bun şi fericit!”, ca să se “vestească” sosirea noului an.
Colindătorii nu cer permisiunea gazdei de a colinda ci
intră direct în repertoriu. Se colindă numai la fereastră, iar
majoritatea colindelor sunt laice, colinde de fată, de flăcău,
de rit agrar, de păstorit, ca de exemplu: “Pă cel deal cu măieranu”
“Păcurariu oilor”, “Mă luai, luai” etc. Copiii umblă
numai la casele la care arde lumina, căci în noaptea de Anul
Nou, spre deosebire de noaptea de Crăciun nu peste tot sunt
aprinse luminile. Feciorii colindă pe la casele fetelor, iar însuraţii
colindă “de la unul la altul”. Acum colinda nu se mai
plăteşte, circulă încă acea credinţă că la Anul Nou nu e bine
să se dea din casă. Colindătorii sunt ospătaţi de către gazdă
cu prăjituri, horincă şi chiar mâncare. Atât la intrarea cât şi
la ieşirea din casă, colindătorii salută cu: “Anul Nou, bun şi
fericit!”.