Simulacre divinatorii. Roluri culturale şi practici devoţionale

Simulacre divinatorii. Roluri culturale şi practici devoţionale

 
Fără a aplatiza actualele expresii ale religiozităţii populare tratate ca modalitate de
valorificare a sacrului, ca şi capacitate de a-l reprezenta din perspectiva unor puncte
geografice culturale îndepărtate în timp şi spaţiu, reactivând elemente diferite aflate
la rândul lor într-o univocă grilă interpretativă, nu se poate a nu observa că în
anumite sărbători folclorice cele mai vechi rituri ce priveau divinitatea arhaică par
a retrăi în anumiţi sfinţi şi sfinte , în acte perene, ce se repetă în gesturi prin care
omul se raportează la divin, aducând onoruri şi ofrande unei realităţi transcendente
de care se simte dependent din punctul de vedere al sănătăţii sale fizice şi mentale,
însăşi existenţa sa raportând-o la această realitate. Ca şi odinioară pantheonul
păgân, şi cel creştin işi face azi simţită prezenţa în religiosul popular aidoma unui
element de eliberare a răului care copleşeşte sufletul şi corpul. Sfântul protector este
mai mult decât un mediator între oameni şi Dumnezeul omnipotent, dar totuşi atât
de îndepărtat. El se arătă a fi ordonatorul şi taumaturgul, garantul comunităţii.
Sfântul reprezintă azi ca şi ieri un simbol al societăţii în care şi prin care se
recunoaşte şi se percepe sensul unei comune apartenenţe.
Pentru cei care în mod constant sau episodic viziunea mitică a lumii o asemuiesc
acestei imagini, deci, realităţii, constată că originalul şi copia reprezintă unul şi
acelaşi lucru.Aceasta nu înseamnă că pentru ei Dumnezeu este imagine. Ci, doar că
există un raport permanent şi intim între divinitate şi reprezentarea acesteia, prin
şi în care divinitatea se poate şi trebuie să se facă prezentă în anumite circumstanţe.
În mod special cu ocazia unei sărbători, întrucât presupune, comportă şi afirmă
prezenţa divină.