Descriere
Albumul intitulat „Lecturi vizuale” etnologice la aromânii din Albania, zona Korçë
este rezultatul proiectului de cercetare Configurări ale discursului etnologic al aromânilor
din Albania şi România din perspectiva cercetărilor ştiinţifice interdisciplinare (etnofolclorice
şi lingvistice) actuale, propus de către Societatea de Cultură Macedo-Română, în
parteneriat cu Institutul de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu” şi Fundaţia Culturală
„Muşata Armână”. Grupul de specialişti ai spaţiului romanic de la sud de Dunăre atrage
atenţia asupra faptului că, deşi intenţia demersului ştiinţific consta în realizarea unei cercetări
de teren „în care să surprindem metamorfozările discursului oral, pornind de la sursa
primară – o comunitate conservatoare, cu o vie tradiţie orală (aromânii fârşeroţi din zona
Corcea) şi cu o viaţă comunitară coerentă, spre o investigare inedită într-un nou mediu de
viaţă, cel al enclavelor de aromâni (unii dintre aceştia cu cetăţenie albaneză), stabiliţi temporar
sau definit în România”, condiţionările de natură financiară „au orientat demersul
spre o abordare diferită, vizuală şi, de ce nu, incitantă – album de fotografie etnologică” (p.
4). Se porneşte, în acest demers, de la stadiul actual al bibliografiei şi cunoaşterii problemei,
cu intenţia declarată de a concepe o lucrare de valorificare a cercetării de teren, derulată în
august 2014, sub forma unor albume cu informaţie etnologică vizuală.
Coautorii deschid investigaţia lor cu secţiunea Peisaje culturale, care este rezervată
prezentării patrimoniului cultural al aromânilor din cele cinci localităţi cercetate: Corcea,
Moscopole, Pleasa, Boboştiţa, Şipsca, „comunităţi coerente sub aspectul unei identităţi culturale
colective, aflate însă într-o evidentă criză identitară, provocată de slăbirea şi diluarea
jaloanelor şi reperelor tradiţionale în contextul dinamicii societăţii actuale” (p. 5). Referitor
la oraşul Corcea, aflat în sud-estul Albaniei, coautorii menţionează faptul că acesta are o
populaţie aromână de 10 %, de-a lungul anilor stabilindu-se aici negustori aromâni din centrele
comerciale învecinate, precum şi din Câmpia Musakiei, păstorii şi meşteşugarii îndreptându-
se către periferia oraşului. Coautorii observă faptul că majoritatea caselor din
cartierul vechi al aromânilor sunt aşezate în pantă, locuinţele vechi sunt construite din piatră,
gardurile sunt înalte de doi metri, iar porţile sunt dreptunghiulare şi ovale. De asemenea,
succint, coautorii ne oferă informaţii despre târgurile săptămânale (păzări) din Corcea, care se ţineau în ziua de luni, prezenţi fiind de fiecare dată meşteşugarii aromâni din localităţile
Mboria, Pleasa de Sus, Dişniţa, Boboştiţa, Bitcuchi, Fraşari, Şipsca şi Moscopole.
Despre prima biserică ortodoxă aromânească din Corcea aflăm de la parohul acesteia,
Dumitrache Veriga, că lucrările de construire au început în anul 1905 şi au fost finalizate în
1926. Dar, la cutremurul din anul 1930 biserica s-a dărâmat, comunitatea de aromâni
ridicând o altă biserică mică, din lemn, care a fost şi ea demolată de către sistemul ateu. În
anul 1995, a fost pusă temelia la actuala biserică, cu ajutorul Guvernului României, a
românilor din America şi de pretutindeni, dar şi a aromânilor din Corcea. Din anul 2005,
slujbele religioase sunt săvârşite de către preoţi, în acest locaş de cult. În prezent, în cimitirul
din Corcea, identificat ca loc de dormit şi repaus pentru cei decedaţi, se regăsesc şi creştinii,
şi musulmanii, precum şi celelalte comunităţi religioase. Vechiul cimitir „era împărţit,
sectorizat pe religii, însă ideologia comunistă a regimului Enver Hoxha a intervenit în
ritualul înmormântării, pulverizând graniţele religioase şi uniformizând întru eternitate
lumea celor dispăruţi” (p. 25).
Din localitatea Corcea, coautorii redau în imagini: o stradă în cartierul aromânesc;
o casă de piatră, de la sfârşitul secolului al XIX-lea, construită în stilul arhitecturii
vernaculare; case noi şi vechi; porţi în vechiul cartier aromânesc; produse vândute în piaţa
permanentă; biserica Sf. Sotir; monument în curtea bisericii Sf. Sotir; paraclisul Sfântului
Sotir, care a reprezentat biserică, şcoală şi sediu pentru aromâni şi pentru Şuţata Culturală
a Aromânilor din Albania, filiala Corcea; placa funerară din cimitirul eroilor; cimitirul.
În continuare, coautorii întocmesc un scurt istoric al oraşului Moscopole, care în
secolul al XVIII-lea a fost metropola comercială a întregului Epir. O atenţie deosebită este
acordată bisericilor aromâneşti, coautorii constatând că, în prezent, există numai şapte
biserici, dintre care: biserica Sf. Nicolae, biserica Sf. Atanasie, biserica Sf. Ilie, biserica
Sf. Petru. De asemenea, coautorii remarcă faptul că o caracteristică arhitectonică a acestor
biserici o constituie existenţa pridvorului. Aceste prispe, dispuse pe latura de sud, „ofereau
protecţie picturilor exterioare de pe ziduri şi posibilitatea ca ele să fie admirate de enoriaşi
înainte de a intra în biserică” (p. 41). Frescele de secol XVIII au fost realizate de către
pictori renumiţi, precum David Selenica şi fraţii Zogravi.
Din localitatea Moscopole sunt redate în imagini: biserica Sf. Nicolae; picturi pe
pereţii pridvorului bisericii Sf. Nicolae; biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gabriel; pictură
pe zidurile bisericii Sf. Nicolae; biserica Sf. Atanasie; detalii din pridvorul bisericii Sf.
Atanasie; ziduri de piatră în jurul catedralei Sf. Maria; catedrala Sf. Maria; detalii din zidurile
bisericii Sf. Ilie; biserica Sf. Ilie; biserica mânăstirii Sf. Ioan Botezătorul; stradă pavată
cu pietre de râu; poartă, ziduri de piatră, casă nouă şi casă prăbuşită.
Referitor la localitatea Şipsca, care a fost şi este locuită exclusiv de către aromâni,
una dintre constatările coautorilor se referă la biserică, care a fost construită din piatră şi
acoperită cu plăci, fiind refăcută pe baza unui program internaţional. Slujbele erau oficiate
în limba română, preoţii şi profesorii fiind remuneraţi de către statul român. Cimitirul, aflat
în imediata apropiere a bisericii, este protejat de un zid de piatră. De asemenea, coautorii
remarcă faptul că locuinţa tradiţională a aromânilor are unul sau două etaje, zidurile fiind înălţate din piatră dură şi întărite cu brâie din lemn de zadă. Şcoala românească de băieţi
a fost înfiinţată în anul 1892, iar cea de fete, în anul 1904, ambele încetându-şi activitatea
în 1944.
Din localitatea Şipsca, coautorii redau în imagini: biserica Sf. Gheorghe; pictură din
interiorul bisericii Sf. Gheorghe; pictură la intrarea în biserica Sf. Gheorghe; case din piatră.
În continuare, ni se oferă informaţii despre localitatea Boboştiţa, aflată la opt km de
Corcea, cu populaţie majoritară bulgărească, între care, de-a lungul timpului, s-au stabilit
şi aromâni. „Între aromânii din Boboştiţa şi fârşeroţii din Corcea funcţionează o delimitare
identitară, cei dintâi considerându-se ca fiind diferiţi, spunând că păpânii lor au venit din
Macedonia în urmă cu mai mulţi ani” (p. 75). Coautorii surprind actele şi practicile funerare
care indică credinţa aromânilor în viaţa de dincolo de mormânt.
Din localitatea Boboştiţa, sunt redate în imagini: mânăstirea Panaghia; o cruce în
curtea mânăstirii Panaghia; biserica nou construită în Boboştiţa; cruci de piatră în cimitirul
din curtea bisericii Boboştiţa; case vechi în Boboştiţa.
În atenţia coautorilor stă şi localitatea Pleasa, care în anul 1905 avea 705 locuitori,
toţi aromâni. Prima şcoală aromânească de băieţi a fost înfiinţată în anul 1881 de către
preotul Haralambie Balamaci şi a funcţionat până în 1925.
Din localitatea Pleasa, coautorii redau în imagini: ruinele bisericii din Pleasa de Sus;
Icoana Maicii Domnului, păstrată în zidurile bisericii din Pleasa de Sus; guşter surprins
printre pietrele fostelor case.
În cea de-a doua secţiune – Ocupaţii, alimentaţie, industrie casnică – coautorii
menţionează faptul că ocupaţia principală a aromânilor a fost păstoritul. „De aceasta se
leagă multe activităţi conexe, atât din industria casnică, cât şi privind valorificarea
produselor lactate, pielăriei ş.a.” (p. 91). În atenţia coautorilor stă cârligul ciobănesc, folosit
de către păcurari la prinderea oilor de picioarele din spate sau ca armă de apărare. O altă
meserie practicată de către aromâni era cea de cărvănar. De asemenea, aromânul era arhitect,
zidar, fierar, lăcătuş, tâmplar sau lemnar. Era priceput şi în arta metalului, centre importante
existând în Pind la Niculiţa, Corcea, Cruşova, Sanmarina, Călaru şi Seracu, în Macedonia
la Nevesca, Cruşova, Blaţa, Seres şi Gopeş, la Perlepe şi Salonic etc. În acest sens, coautorii
ne oferă informaţii despre atelierul din Moscopole al fierarului Petrică Nicola, care
„îmblânzeşte focul cu ustensile moderne şi execută cu multă migală o paletă largă de
comenzi, printre care se remarcă porţile din fier forjat ornamentate cu motive zoomorfe şi
fitomorfe, precum şi nelipsitul motiv al vulturului bicefal” (p. 105). O atenţie deosebită este
acordată alimentaţiei aromânilor păstori, coautorii subliniind faptul că de nelipsit era laptele
cu derivatele lui, iar plăcintele umplute, pitele, „constituiau preparatul de bază, ce incumba
şi o puternică valoare cultural identitară” (p. 109). Şi în prezent, gospodinele prepară
produse culinare tradiţionale, dintre care peturi (foi subţiri de aluat, preparate din făină albă
şi ouă) şi târhână („găru frămt la moară (nu măţinat!), nicatu tu lapti, tricutu tu ţiru şi uscatu
la soară”). În continuare, coautorii ne oferă informaţii despre: ţestul de forma unui clopot
sau căciuli pentru coacerea pâinii confecţionate numai de către femei; ţesutul covoarelor
tradiţionale, care a devenit o sursă rentabilă de completare a venitului aromânilor, produsele finite ajungând în Australia, Germania, Franţa, Austria, America etc.
Sunt redate în imagini: un proprietar de oi din Boboştiţa; prinderea oilor cu cârlibana;
simbolul şarpelui pe cârlibană; stână în munţii din sud-estul Albaniei; cal cu sămar din
Moscopole; catâr cu sămar din Şipsca; coborârea lemnelor în Pleasa de Sus; oameni la culesul
cartofilor în Şipsca; clăi de fân în Moscopole; un meşter pietrar din Moscopole; fierar
la lucru din Moscopole; finalizarea gardului din fier forjat; produse lactate vândute în piaţa
din Corcea; moscopoleană cu sufrălu (masa mică) şi sucitorul (şuţală) în mână, pregătită
să înceapă lucrul; prepararea peturilor; prepararea târhânălului; plăcintă făcută la ţest în
Moscopole; interiorul unei case din Moscopole; detalii de covoare din Moscopole.
Cea de-a treia secţiune Chipuri este dedicată familiei tradiţionale. Coautorii remarcă
respectul aromânilor din Albania, din zona Corcea acordat stăpânei casei, care „îşi revărsa
autoritatea ca o veritabilă matroană romană asupra tuturor adulţilor familiei; ea ţinea punga
cu bani şi distribuia sarcinile casnice nurorilor” (p. 125).
Coautorii redau în imagini: familii din Moscopole şi Şipsca; aromânce din Corcea,
alături de preotul Dumitrache Veriga. De asemenea, în cadrul celei de-a patra secţiuni
Chipuri pe cruci, coautorii redau în imagini chipuri pe morminte.
În cea de-a cincea secţiune Protejarea casei coautorii surprind practicile şi superstiţiile
referitoare la construcţia casei. Şi la aromâni există credinţa că uciderea şarpelui casei
„atrăgea nenorocire, mari pagube în gospodărie şi chiar moartea membrilor familiei”
(p. 138).
Coautorii redau în imagini: protejarea casei în Moscopole (păpuşi agăţate la
casele în construcţie, usturoi, fir alb-roşu la poartă sau uşa casei); coarne de berbec deasupra
porţii.
În ultima secţiune, Obiecte tradiţionale, coautorii ne oferă informaţii despre colecţia
de artefacte aromâneşti a lui Pandi Nicea din localitatea Boboştiţa, precum şi despre
costumele şi obiectele de podoabă ale moscopolencelor. De asemenea, aceste artefacte ale
culturii materiale aromâne şi costumele aromâneşti sunt redate în imagini.
O bibliografie selectivă completează acest album care propune cititorilor o abordare
interesantă asupra dinamicii mentalitare şi a reconfigurării identitar-culturale ale fârşeroţilor
din zona Corcea.